copilărie oarbă

Flămândă și oarbă m-am aplecat spre tine să mă sorbi ca pe un vis pustiu. dar spinii aceștia prin urme mă lasă, sângele-ncepe ființa să tacă. Tot mai înalt chipul te arde, întinde o mână ți-n verde mă scaldă. Izbești firav ochii de cer și te miri că noaptea mai umblă în cerc paradoxuri. Și focul... Tot focul rotește cu șoapte chemarea. Distanța ce-o simți mai aproape te roade. Puteai să ucizi cu piatra copilul. Puteai să nu spui că ăsta-i destinul. De ce să mă naști cu milă și plânsă apoi să mă dai supusă și mută? Înghite în grabă cuvântul cu nume. Copilul plânge când țipi către cer. blestemul nu doarme, tu taci și speri. Privesc și înghit mormanul de piatră. Plânsul tău în gât mi-a rămas. Mă doare pragul peste care privesc, hai mamă, tu taci, sunt aici să mă cerți. Praful intră în mâini rugăciune. Galbenă foame de dor și de nume, drum împletit cu alte scenarii, sporește cu grijă pașii tăi stranii. M-ai crescut în lumea ta și nu am atins nimic, nici măcar cuvintele nu le aveam la mine. Ai știut să plângi și eu am înghițit precum o hrană aburindă în zi de sărbătoare. Lacrimile-s darul din care m-ai făcut. M-am strecurat prin fisura dorurilor tale crezând că voi uita plângerile din fața icoanei. Nici acum nu pot atinge nimic, dar strig la Dumnezeu printr-o poartă de piatră. Trecutul a rămas doar o clipă între suflet și cer. Ce simte el? Neantul, un gol și...mult ger. Timpul nu are timp pentru culmi neștiute. Sunt ochi care privesc pe urmele-ți seci. Căindu-se plânsul își iese din fire, mă vrea tremurând privind norois.