Din Sheba, prințesa visează

Spune-mi, nobile Solomon, care dintre femei te-a fascinat cel mai mult? a întrebat, mai mult moartă decât vie, prietena mea, continuând să pășească pe urmele mele de aur.

Doamna mea, mai demult, a fost o sclavă, care m-a iubit cu inima ei de pământ, și care îmi cunoștea pașii din depărtare. Am suflat peste ea și a scânteiat ca îngerul, toată. M-am luptat cu ea și încă mă lupt, nu se va sfârși niciodată. Dar numără stelele, mai multe decât nisipurile vei afla și vei ști: cine poate fi, numărând, sclavul unei singure inimi, și aceea, de vânt și de aer?

Sclavul cuvintelor, împăratul nimicului - asta sunt. Și totodată minunea pe care o așteptai. Potrivirea perfectă, sfânta țicneală. Tu simți că eu sunt, în sfârșit, lumea? Știi tu, atât de greu să ai trup și nimeni să nu te scoată din el, să fii tu, deodată, tot adevărul?! Să nu ți-l sărute cu anii. Și să nu te doară nimic niciodată?!

Ce bine-i cu tine, suflete! Parcă am ajuns din iad cumva în lumină, tu vezi? Încă un pas, suflete, încă o viață și gata.