Ștergerea pozelor

După doi ani, ne-am întâlnit într-o seară, într-o parcare pe care o frecventam. Am urcat în mașina ei și am dat drumul cuvintelor ca unor câini dresați să parcurgă distanța de la gura ei la a mea.

Cuvintele și-au făcut treaba și au prezervat infinita distanță care ne păstra safe. Jonglam, și eu și ea, cu precizia unui aruncător de cuțite care știe că acesta e singurul număr din seara aceea și nimic mai mult, niciodată.

Când ne strângem pentru consiliu, bărbații și femeile încep poantele, înainte de marele show. Fiecare are tendința de a exagera, ca și cum un regizor ascuns ne privește și își notează fiecare gest și fiecare replică. Râdem cu poftă, și eu și tu,în lumile noastre paralele,iar unda nevăzută a râsului se sparge de mașini, poleite de lumina lunii.

A fost un moment, un spațiu gol intre vorbe, când mâna ta singură, din propria ei voință, a tremurat, atingându-mi poate un fir imaginar de pe frunte. În aceeași secundă, cuvintele au șters spațiul și am continuat să ne depărtăm urându-ne în final bună seara.

I-am cerut o poză. Măcar în poză să te mai văd, am plusat eu în zadar.

Le privesc mâinile când râd. E o consolare de vierme, că fiecare ascunde cât mai bine sub frunte un bob de muștar, de care și-a amintit Isus. Altfel, de ce ne-am atinge, aparent din greșeală, dacă nu pentru a da de la unul la altul, unicul și adevăratul bob de muștar de la Adam și Eva încoace?