Poet cu himeră (autoportret)

fermecătoare stare de vis care i se poate întâmpla poetului! ca o mângâiere, ca o atingere prin aer. frumos jocul de-a himerele. mi-a plăcut felul în care ai subtilizat relația cu cărțile, respectiv versurile:
"pentru ce m-au părăsit
și, mai ales, pentru ce m-au iubit.".
mi-a plăcut dialogul nocturn cu această baby a poetului - ce frumos spus!

o schiță portret foarte bine punctată, chiar în detaliu.
deosebită intrarea în text dar și ultimele două strofe.
"Ca pe un veteran de război întors acasă
m-a terminat baby azi-noapte în vis:
de câte ori m-a chemat la căpătâiul ei,
de câte ori mi-a cerut apă,
de câte ori a vrut brațe
și m-a întrebat cât e ceasul;
(...)
În timp ce baby mă striga și-mi spunea visul ei
în care plutea deasupra patului și eu o roteam râzând cu lacrimi
și o legam cu funii omenești, prea omenești, în așteptarea dimineții
când se șterg pașii Himerei și numai urmele ei pe oasele feței
ne spun că am fost fericiți
și prea bine ne-a fost."

aprecieri!

luminez

Exista carente care nu ma conving si fata de care sunt nervos, dar taria celor valoroase ma imping sa premiez acest text. Plutirea deasupra patului de catre un trup care se loveste de rafturi de carti trimite la Boris Vian, in poezia "Paienjenii", iar asta e un plus diferit.

Primele doua versuri sunt ca o secure. Atentie, va fi un poem crunt! Apoi cateva versuri de rutina, plutirea aia geniala, si gandul din final cu funiile omenesti care ar necesita vreo 5 stelute din partea mea, dar am voie numai una. Aproape ca uit durerile din alte versuri. Felicitari!