Dorian Stoilescu

Cezarul a fost înjunghiat cu o lacrimă mai gravidă decât pumnalul celui mai aprig dușman. acum tocmai și-a evaporat-o neștiut, pe unul dintre câmpurile de luptă, dintr-un viitor fără de

Trăiesc într-o barieră de corali, unde deplinul îmi pare acasă adică locul unde-i lumină când totul împrejur piere într-o beznă adăpostindu-mă de gropi ale trecutului, unde rechini

hărțile nu arată certitudini. rămân importante prin selecția detaliilor. devin holograma amprentelor clienților din limuzina câștigătorilor ultimei lupte. granițele rămân cioburi de inimi,

Navigând între timpuri fragile peste lumi în conflict, când putem măsura dorul doar prin depărtări și absențe, când nicio realitate nu rămâne îndeajuns înțeleasă, când sufletele contemporane au

nopți în Amsterdam - felinarele roșii fete de sticlă

până atunci moartea fusese ceva suspect, departe de mine, murdar, toți care mureau erau străini și-atât. ba mai mult, chiar mi-era teamă că m-aș putea pricopsi cu vreo infecție, ceva, o boala

credinței i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine; feței mele i-am pus o mină ocupată și neprietenoasă iar lumea n-avea curajul

repede, trebuie s-arunci toate netrăirile facebook-ului, instagram-ului, tweeter-ului: toate ca pe mâncarea stricată din cratiță peste ceilalți, să dai vina pe toți din dorința de-a-ți face

aici nimeni nu vrea să știe prea multe despre noi și fiecare nou venit se teme în ascuns de celălalt oricare zi devine divertisment în sporturi extreme făcut pe fugă pe coama pârâului

* ah, caii putere zburând peste benzile de gând, dorul meu bând ziua lină ofilită-n motorină printre stele printre vânturi printre inimi printre gânduri printre lacrimi printre

între noi sunt gratii nu știm cine-i înăuntru cine înafară nu mai înțelegem dacă unul din noi e temnicer pentru celălalt sau prizonieri amândoi dar învățând mersul prin sine curgând în

din copilărie, ai rămas traumatizat de Cuvânt. abuzat, posedat, răvășit și umilit de el. deși erai răsfățat și fragil, nu te-ai plâns niciodată nimănui. i-ai rămas mereu supus Lui, până la moarte.

nu știu cât de estetică și eterică ești, dar admit cum, deopotrivă, dăruindu-te admiratorilor, criticilor, pețitorilor, ignoranților, vandalilor prin prelunga-ți absență de sine, tu rămâi mereu

Tată, îți vorbesc într-o zi de toamnă târzie când e ziua ta, când avionul tău de-abia a decolat de pe o pistă cu brumă, când nu mai sunt flori de vânzare la supermarket și când mama de mult ți-a

Bărbatul este un altar cârcotaș, un lătrător, un disperat, un impostor, un criminal în serie, visând că este prințul dintr-un basm contemporan, sperând zilnic în inima lui să fie adus la viață

Mama mea avea o singură ciudățenie, nu judeca niciodată greșit, ea era întotdeauna unde trebuie să fie și făcea exact ceea ce trebuie să facă la momentul cel mai potrivit, mai precis decât cel