Poezie
Doină metamodernă
din volumul Stetoscopul
2 min lectură·
Mediu
Navigând între timpuri fragile peste lumi în conflict,
când putem măsura dorul doar prin depărtări și absențe,
când nicio realitate nu rămâne îndeajuns înțeleasă,
când sufletele contemporane au devenit matrioșce,
când instituțiile ajung tiruri mergând pe contrasens,
când ideologiile curăță asemenea ultimului duș la Auschwitz
sau a unei spovedanii din penitenciarul Pitești și exportă
război, proteste, fake-news, rezistență, activism,
terorism, fanatism, misoginism, naționalism și alte „isme”,
când dorința de-a emigra devine bolidul cu frânele rupte
gonind cu viteză maximă la ore de vârf,
când alegem să iubim după planuri nepricepute
duse prea repede către stele prin plămâni digitali,
când vrem să fim simultan eroi, antreprenori, erudiți și meditativi,
și dorim să părem tuturor nice, cool, geek și hipster,
când nu mai calculăm decât ce avem de pierdut,
când inamicii s-au transformat în customer service...
*
În aceste vremuri mult prea rapide,
aleg să vorbesc cu celălalt
nu dialectici ale înțelepciunii pe hârtie
ori ale singurătății,
iar poemul devine ondulația neobosită
de la rărunchi către stele,
fiind preocupat de-a spune ce nu știu
pentru a rămâne angajat unicului mod rezonabil
de-a pretinde că nu cunosc dinainte ziua de mâine,
de-a fi sufletul ce înaintează într-o periculoasă curbură
între adevăr
absurd
amintire
excludere...
Acum... totul devine ambiguitate generativă,
colaborare, simultaneitate explozivă,
idealism peste balcanizarea inimii,
ironie peste sinceritate,
întoarcerea precaută
dincolo de meta-
narativul negru al razelor
cu răspuns timid-optimist tragediei,
juxtapunere, repoziționare de niciunde
pe cerul interior
al unui filament perfect
în fața ochilor nimănui
și-a inimilor tuturor.
*
Mă întorc mereu pe coordonatele galaxie - mamă – memorie,
scrisul rămâne unicul mod de-a fi în cetate,
sculptând cu dalta speranței marmura de revoltă-autenticitate.
În loc de-o euforie așa-zis universală
ce ne inundă canalele de biți
pentru întreaga noastră ziuă de trudă,
navighez către o speranță mică
dată de-o cometă îndepărtată
spre o cale de-a învăța să fim împreună
dar să ne judecăm singuri
făcând glume de noi înșine
pentru nesfârșitele noastre greșeli
întru speranță și duioșie
prin jocul inimilor noastre
cu dragostea,
moartea,
astrele.
00784
0