O posibilǎ abordare a cauzalitǎții sau Vorbirea nu este inocentǎ

Cele patru tipuri de cauze identificate de Aristotel şi preluate de fizica şi metafizica medievalǎ se rezumǎ la douǎ¹ ȋncepȃnd cu secolul al XVII-lea. Ȋn secolul al XVIII-le, cu David Hume, cauzalitatea este redusǎ la regularitatea cu care un eveniment B succede unui eveniment A. Cauzalitatea nu mai este prin urmare ȋn evenimentele ȋnsele ci ȋn ideea pe care ne-o facem pornind de la numǎrul de cazuri ȋn care ordinea de succesiune a douǎ evenimente este aceeaşi. Secolele XIX şi XX sunt marcate de eşecul ȋn plan ontologic al principiului cauzalitǎții şi de ȋncercǎrile constante de a-l reabilita. Conceptul de cauzǎ finalǎ ȋn special a fost şi este obiectul unor atacuri dure, cei mai mulți filozofi şi oameni de ştiințǎ acuzȃnd o iluzie antropomorficǎ la originea acestei noțiuni. Bertrand Russell, pentru care aparatul conceptual al cauzalitații este depǎşit şi finalitatea este mai mult o credințǎ care se explicǎ prin faptul cǎ, ȋn mod conştient sau inconştient, asimilǎm cauzele cu actele de voințǎ, este unul dintre criticii cei mai fervenți ai acestui principiu. Neadecvarea conceptului de voințǎ pentru descrierea proceselor naturale nu poate, cu siguranțǎ, fi contestatǎ. Faptul ȋnsǎ cǎ filozoful englez nu atribuie finalitate acestor procese, care conduc la optimizarea caracteristicilor organismelor în raport cu mediul, este tot o formǎ de neadecvare. Numim voințǎ energia noastrǎ psihicǎ - energie care constǎ ȋntr-un complex de energii fizice. Ȋn ce priveşte « actele de voințǎ », acestea sunt comandate de reacțiile pozitive sau negative declanşante de acțiunea factorilor de mediu, reacții care se explicǎ prin compatibilitatea sau incompatibilitatea noastrǎ cu aceşti factori. Or nu putem spune cǎ incompatibilitatea şi compatibilitatea, care declanşeazǎ aceste reacții, nu sunt prezente peste tot ȋn naturǎ şi cǎ, peste tot ȋn naturǎ, nu sunt urmate, la rȃndul lor, de acte care, comandate din interior, sunt expresia reacțiilor şi a schimbǎrilor pe care acestea le-au generat. Actul nu este aşadar cauza schimbǎrii, ci cauza reacției care a produs schimbarea. Ȋn felul acesta, o schimbare care are loc la un moment dat ȋntr-un loc anume este rezultatul conjuncției dintre un act temporal şi o reacție localǎ. La rȃndul ei, reacția care a generat aceastǎ schimbare va fi urmatǎ de un act. Astfel, comandat de o reacție pozitivǎ sau negativǎ, actul este ȋntotdeauna subiectiv, ȋn timp ce reacția, care este provocatǎ din exterior, este ȋntotdeauna obiectivǎ, ținȃnd de natura lucrului asupra cǎruia s-a acționat. Consider de aceea cǎ din aparatul conceptual al cauzalitații este necesar sǎ facǎ parte reacția definitǎ nu ca un act de sens opus şi care, asemeni acestuia, este orientatǎ spre exterior. Declaşatǎ de compatibilitatea sau incompatibilitatea unui corp cu actiunea exercitatǎ asupra sa de un factor extern, reacția ȋn discuție este interioarǎ. Actul consecutiv acestei reacții se produce ȋn limitele structurii nou create şi este orientat ȋn vederea atragerii sau respingerii factorului extern, dupǎ cum acțiunea acestuia a fost compatibilǎ sau nu cu corpul vizat. Ȋn continuare, voi ȋncerca cu ajutorul unui exemplu sǎ vizualizez diferența dintre act şi reacție, diferențǎ care justificǎ introducerea reacției ȋn aparatul conceptual al cauzalitǎții. Sǎ ne imaginǎm cǎ vrem sǎ lansǎm o sǎgeatǎ cu un arc. Forța cu care tragem de coarda arcului este transferată brațelor acestuia. Datorită proprietǎții materialelor din care sunt confecționate, coarda şi brațele arcului au capacitatea de a stoca energia provenitǎ din tragerea corzii sub formă de energie elasticǎ. Aceastǎ energie tensionează arcul, iar ȋn momentul ȋn care eliberǎm coarda, energia este convertitǎ ȋn forța care propulseazǎ săgeata. Ȋn mare, aceastǎ experiențǎ presupune un proces declanşat de ceea ce vrem sǎ facem şi ȋncheiat cu ceea ce am putut sau nu face. Intenția care stǎ la baza procesului conferǎ experienței unitate, iar realizarea sau nerealizarea intenției defineşte experiența ca fiind pozitivǎ sau negativǎ, ȋi determinǎ altfel spus valoarea pe care o are pentru noi. La altǎ scarǎ, aceastǎ experiențǎ constǎ ȋntr-o succesiune de acțiuni ca, de exemplu, aşezarea sǎgeții pe coardǎ sau focalizarea țintei şi ajustarea poziției arcului ȋnainte de eliberarea corzii. Aceste acțiuni care, la rȃndul lor, constau ȋntr-o succesiune de acte, se definesc ca unitǎți a cǎror valoare e determinatǎ de gradul ȋn care e realizatǎ intenția care le subȋnțelege. Ȋn acelaşi timp, ca pǎrți ale procesului pe care ȋl reprezintǎ lansarea sǎgeții, ele au partea lor de responsabilitate ȋn finalizarea procesului. Toate aceste considerații, foarte generale, nu au puterea de a infirma ce s-a mai spus, şi anume cǎ succesiunea şi, implicit, anterioritatea cauzei ȋn raport cu efectul, nu rezolvǎ totul ȋn termeni de cauzalitate. Cǎci, aşa cum apariția zilei nu e cauzatǎ de noaptea care dispare, aşa cum ȋn drumul spre locul de muncǎ, primul pas nu este cauza celui de-al doilea, tot aşa nici aşezarea sǎgeții pe coarda arcului nu este cauza pentru care ȋntindem coarda şi nici focalizarea țintei nu este cauza pentru care ajustǎm poziția arcului. Acțiunile de sens contrar, ca cele dintre noi şi arcul cu care vrem sǎ lansǎm sǎgeata, nu fac nici ele decȃt sǎ succeadǎ unele altora. Simpla interactiune nu e aşadar relevantǎ. Şi totuşi de la ea trebuie pornit. O datǎ pentru a stabili ce anume face legǎtura dintre ajustarea poziției arcului şi focalizarea țintei, dintre focalizarea țintei şi aşezarea sǎgeții pe coardǎ şi, din aproape ȋn aproape, dintre cauzǎ şi efect. Şi ȋncǎ o datǎ pentru a ȋnțelege de ce ştim ce vrem sǎ facem şi ce am fǎcut, dar nu ştim ce facem. Actele noastre sunt ȋnregistrate de lucrul asupra cǎruia acționǎm, iar noi ȋnregistrǎm actele pe care lucrul le exercitǎ asupra noastrǎ. Referitor la exemplul de mai sus, arcul ȋnregistreazǎ tragerea pe care o exercitǎm asupra corzii, iar noi ȋnregistrǎm ȋntinderea arcului. Drept urmare, efectul pe care acțiunea noastrǎ ȋl are asupra arcului ne parvine ȋn contratimp, prin acțiunea de sens contrar pe care arcul o exercitǎ asupra noastrǎ. La fel, efectul pe care acțiunea arcului o are asupra noastra, ȋi parvine acestuia prin acțiunea de sens contrar pe care o exercitǎm asupra lui. Ne putem ȋn cazul acesta ȋntreba care este menirea acestui contratimp care presupune existența unui ȋntre-timp. Ȋntre timp, reacția declanşatǎ de acțiunea noastrǎ a modificat datele arcului fǎcȃnd ca acțiunea pe care acesta o va exercita la rȃndul sǎu sǎ nu fie relativǎ la acțiunea noastrǎ, ci la starea pe care reacția sa la actiunea noastrǎ o generat-o. Tot ȋntre timp, reacția declanşatǎ de acțiunea pe care arcul a exercitat-o asupra noastrǎ a fǎcut ca disponibilitatea pe care o avem de a acționa ȋntr-un fel mai curȃnd decȃt ȋn altul sǎ nu depindǎ de acțiunea arcului ci de reacția noastrǎ la acțiunea sa. Astfel, dupǎ cum aceastǎ reacție e pozitivǎ sau negativǎ, disponibilitatea noastrǎ va fi optimǎ, scǎzutǎ sau nulǎ. Ȋn cazul arcului, aceastǎ disponibilitate va fi optimǎ, dacǎ arcul a rezistat la ȋntinderea necesarǎ pentru lansarea sǎgeții şi scǎzutǎ dacǎ arcul s-a fisurat sau s-a rupt. Contrar a ceea ce se crede şi spune, ȋntinderea arcului nu este rǎspunsul la tragerea care se exercitǎ asupra sa, ci rǎspunsul la rezistența pe care a opus-o la acțiunea de tragere. Le fel, acțiunea pe care continuǎm sǎ o exersǎm asupra corzii arcului nu e rǎspunsul la ȋntinderea arcului ci rǎspunsul la gradul sǎu de ȋntindere comparativ cu gradul pe care ȋl estimǎm necesar. Or, faptul cǎ putem evalua ce ne mai rǎmȃne de fǎcut ȋn raport cu ce am fǎcut, faptul cǎ, ȋn fiecare etapǎ a procesului pe care l-am inițiat, avem mǎsura energiei de care dispunem pentru finalizarea procesului, se datoreazǎ sintezei operate de reacție. Şi aceasta deoarece, spre deosebire de act care este prin definiție selectiv, reacția este integrativǎ. Totodatǎ, asemeni acțiunii care o declanşeazǎ şi care constǎ ȋntr-o succesiune de acte, reacția constǎ ȋntr-o succesiune de reacții. Succesiunea de acte indicǎ durata acțiunii, care e temporalǎ, succesiunea de reacții dǎ mǎsura schimbǎrii, care e localǎ. Şi cu toate acestea, noi ȋnregistrǎm schimbarea localǎ ȋn timp şi mǎsurǎm ȋn spațiu durata care e temporalǎ.. A spune cǎ un lucru este prezent ȋn timp şi ȋn spațiu ȋnseamnǎ a spune cǎ un lucru este prezent el ȋnsuşi ȋn act şi prezent pentru un alt lucru prin reacția pe care actul sǎu o declanşeazǎ. Prezența ȋn timp şi spațiu nu poate fi conceputǎ ȋn afara reacției complementare actului. Legǎtura, de fiecare datǎ unicǎ, dintre un aici şi un acum, şi deci fenomenul dublei prezențe, se explicǎ prin corelarea actului temporal şi a reacției locale, a actului comandat de o reacție localǎ, integrativǎ şi a reacției declanşate de un act temporal, selectiv. Aceste douǎ principii susțin ȋntreg edificiul material. Sǎ vedem acum de ce, ȋn drumul spre locul de muncǎ, primul pas nu este la originea celui de-al doilea, de ce apariția zilei nu se explicǎ prin dispariția nopții şi de ce focalizarea țintei, de exemplu, nu este cauza pentru care ajustǎm poziția arcului. Voi ȋncepe prin a presupune cǎ locul meu de muncǎ este la cȃteva minute de casǎ, fapt ce ȋmi permite sǎ merg la servici pe jos. Ȋn cazul acesta, nu pot spune cǎ al doilea pas ȋl fac eu care l-am fǎcut pe primul, cǎ al treilea pas ȋl fac eu care l-am fǎcut pe al doilea sau cǎ, la locul de muncǎ, ajung eu care am fǎcut al 99 lea pas. Şi aceasta deoarece, la locul de muncǎ, nu ajung eu care am fǎcut al 99 lea pas, ci eu care am fǎcut 99 de paşi şi care ȋl fac acum pe al 100 lea. La fel, al treilea pas nu ȋl fac eu care l-am fǎcut pe al doilea, ci eu care am fǎcut 2 paşi şi ȋl fac acum pe al treilea. Şi, ȋn sfȃrşit, al doilea pas nu ȋl fac eu care am fǎcut primul pas, ci eu care am fǎcut 1 pas şi care ȋl fac acum pe al doilea. Ȋn ce priveşte primul pas, pe acesta ȋl fac eu care am intenția sǎ ajung la locul de muncǎ. Ceea ce remarcǎm ȋn descrierea secvenței celor 100 de paşi², şi deci a drumului de acasǎ la locul de muncǎ, este alternarea timpului prezent cu timpul trecut şi a numeralului ordinal cu cel cardinal. Numeralul ordinal, folosit pentru paşii pe care ȋi fac, indicǎ ordinea paşilor ȋn sensul mersului, pe cȃnd numeralul cardinal, folosit pentru paşii pe care i-am fǎcut, indicǎ paşii ca tot. Astfel, ȋn sensul mersului, fiecare pas e singular, pe cȃnd, ȋn sensul invers mersului, fiecare pas e ȋn legǎturǎ cu pasul precedent şi, din aproape ȋn aproape, cu primul pas, care e ȋn legǎturǎ cu intenția care e la originea acestor paşi. Timpul trecut marcheazǎ numarul de paşi care corespund fiecǎrei etape parcurse şi, din aproape ȋn aproape, finalizarii intenției. Timpul prezent indicǎ intenția care, dupǎ modificarea adusǎ de fiecare pas odatǎ fǎcut, revine cu fiecare pas care rǎmȃne de fǎcut. Vorbirea nu este inocentǎ. Dacǎ ştim ce vrem sǎ facem şi ce am fǎcut, dar nu ştim ce facem, dacǎ, de exemplu, pot spune cǎ am ajuns la locul de muncǎ, fapt ce subȋnțelege cǎ am fǎcut deja cei 100 de paşi, dar nu pot spune cǎ ajung la locul de muncǎ, ceea ce e sinonim cu a spune cǎ fac acum al 100 lea pas este pentru cǎ nu pasul pe care ȋl fac mǎ informeazǎ cǎ l-am fǎcut, ci contactul cu locul pe care pǎşesc. Mai exact, reacția declanşatǎ la nivelul tǎlpii piciorului de acțiunea exercitatǎ de locul pe care pǎşesc este cea care mǎ informeazǎ. Astfel, ceea ce facem depinde de noi, dar noi nu ştim decȃt ce am facut. Mai mult, ştim ce am fǎcut datoritǎ faptului cǎ ce-am fǎcut nu a depins doar de noi. Nici micile modificǎri ale eului pe durata a ceea ce facem nu sunt inocente, deşi, ȋn vorbirea curentǎ, nu facem caz de ele. Nu fac de exemplu caz de faptul cǎ, eu care am parcurs mai mult de jumǎtate de traseu, nu am mai fost aceeaşi cu mine cea care fǎcusem doar primii 2 paşi. Pot ȋn schimb face caz de faptul cǎ, ȋn drum, m-am oprit sǎ vorbesc cu o veche cunoştințǎ sau cǎ m-am ȋmpiedicat şi am cǎzut. Important e ca aceste evenimente, cum le numeşte Donald Davidson³, sǎ nu ducǎ la schimbarea intenției mele de a ajunge la locul de muncǎ, ceea ce ar fi sinonim cu a mǎ angaja ȋntr-o altǎ acțiune. Modificǎrile eului, mai mari sau mai mici, care se explicǎ prin reacția mea la acțiunea factorilor de mediu, sunt una cu experiența traseului parcurs atȃt timp cȃt ele sunt subordonate intenției inițiale. Cu noaptea care pleacǎ şi ziua care vine, timpul şi spatiul terestru se intersecteazǎ cu timpul şi spațiul galactic Este ştiut cǎ acest fenomen ciclic se explicǎ prin rotația Terrei ȋn jurul propriei axe care face ca o parte a planetei sǎ fie cufundatǎ ȋn ȋntuneric cȃnd cealaltǎ parte este expusǎ la Soare. Cǎ acest fenomen depinde nu doar de acțiunea astrului, ci şi de datele Terrei, şi anume de viteza cu care aceasta se roteşte ȋn jurul propriei axe, de ȋnclinația sa ȋn raport cu Soarele, de atmosfera sa, de compoziția sa, condițiile de pe suprfața sa, o dovedeşte, pe de o parte, durata zilei care pe Jupiter, de exemplu, este de10 ore, iar pe Venus de 116 zile terestre, pe de altǎ parte, modul unic ȋn care fiecare planetǎ, precum şi fiecare loc de pe planetǎ recepteazǎ şi distribuie lumina solarǎ. Mai exact, distribuirea luminii solare depinde de modul ȋn care ea a fost tratatǎ ȋn faza de receptare, şi deci de modul ȋn care factorii locali au reacționat la acțiunea ei. Ȋn cazul focalizarii țintei şi ajustǎrii poziției arcului, nu putem spune cǎ prima acțiune e cauza celei de a doua, ambele fiind subordonate intenției de lansare a sǎgeții. Putem ȋnsǎ spune cǎ imaginea pe care focalizarea țintei ne-o transmite e cauza ajustǎrii ulterioare a poziției arcului, cu atȃt mai mult cu cȃt aceastǎ imagine nu se explicǎ numai prin stimularea ochiului de cǎtre lumina pe care ținta o reflectǎ, ci şi prin prelucrarea şi interpretarea acestor stimuli ȋn raport cu datele pe care noi le dețineam ȋn acel moment. Or prelucrarea şi interpretarea stimulilor exteriori se datoreazǎ reacțiilor pe care aceştia le-au declanşat ȋn sinea noastrǎ, reacții care sunt ca atare pur interioare. Prin urmare, reacția4 este cea care recupereazǎ ȋntre-timpul dintre timpii care se succed, care asigurǎ legǎtura dintre acte şi garanteazǎ unitatea de conținut a unei acțiuni sau a unui proces care, la rȃndul lui, constǎ ȋntr-o succesiune de acțiuni. Ȋn concluze, nu determinismul, ci indeterminarea heisenbergianǎ este compatibilǎ cu relativitatea lui Einstein, deoarece schimbarea care, ca urmare a conjuncției dintre un act temporal şi o reacție localǎ, se produce la un moment dat ȋntr-un loc anume, este la originea actului care succede actului precedent, act care, la rȃndul lui, va declanşa simultan o reacție. Aceastǎ reacție localǎ este veriga dintre actele temporale ; interioarǎ, ea este complementarǎ cu actul orientat spre exterior, necesarǎ, ea garanteazǎ libertatea de acțiune a oricǎrui lucru ȋn calitatea lui de agent. Cu mențiunea cǎ un lucru a cǎrui reacție nu a fost mai mult sau mai puțin pozitivǎ, ci negativǎ ȋn mod absolut, ȋsi pierde calitatea de agent. Un arc care s-a rupt, de exemplu, nu mai poate acționa ȋn calitate de arc. Bibliografie Davidson, Donald, 1993, Actions et Événements, Paris, Presses universitaires de France. Hume, David, 1947, Enquête sur l’entendement humain, Paris, GF Flammarion. Husserl Edmund, 2003, Sur la phénoménologie de la conscience intime du temps, Grenoble, Éditions Jérôme Million. Rovelli, Carlo, 2015, Sept brèves leçons de physique, Paris, Odile Jacob. Russell, Bertrand, 2001, The problems of philosophy, Oxford, University Press. Note de subsol ¹ Pentru a explica de ce un lucru există sau de ce un fenomen se produce, Aristotel dezvoltǎ teoria celor patru cauze : cauza materialǎ, cauza formalǎ, cauza eficientǎ şi cauza finalǎ. Cauza materialǎ a unei statui, spre exemplu, e bronzul din care aceasta e sculptatǎ, cauza formalǎ, modelul dupǎ care a fost sculptatǎ, cauza eficientǎ, sculptorul care a creat-o, cauza finalǎ, scopul pentru care a creat-o. Ȋncepȃnd cu Renaşterea, şi deci odatǎ cu triumful ştiinței moderne, cauzele formale şi finale sunt abandonate. ²Filozoful german Edmund Husserl s-a ȋntrebat cum ajungem la perceperea unei melodii, ȋn calitatea ei de obiect distribuit temporal, ca pe un tot mai curȃnd decȃt ca pe o succesiune de note independente. Ȋn acest sens, pe lȃndǎ perceperea sunetului prezent definit ca impresia primordialǎ, a introdus noțiunea de retenție, care permite conservarea sunetelor precedente, şi noțiunea de protenție, care anticipeazǎ sunetele noi. Aceste trei momente asigurǎ coerența şi unitatea melodiei. Receptarea, dupǎ Husserl, nu este pasivǎ, ceea ce pare ȋntru totul veridic. Intenționalitatea nu este ȋnsǎ un atribut al receptǎrii, ci este generatǎ de aceasta. ³Filozoful american Donald Davidson a construit o teorie cauzalǎ a actiunii umane care are la bazǎ douǎ idei majore : identitatea evenimentelor mentale cu evenimentele fizice şi distincția dintre acțiunile intenționale şi evenimentele independente de orice intenție. De exemplu, faptul de a ridica brațul pentru a saluta pe cineva este o acțiune intenționalǎ, fiind cauzatǎ de dorința de a saluta pe cineva, pe cȃnd o rafalǎ de vȃnt care face ca ramura unui copac sǎ se mişte este un eveniment care se produce fǎrǎ intenție. Trebuie spus ȋnsǎ cǎ atȃt rafala de vȃnt, cȃt şi mişcarea ramurii copacului sunt acțiuni. Ramura copacului pusǎ ȋn mişcare de rafala de vȃnt este un eveniment doar ȋn reprezentarea noastrǎ şi, ca atare, este neintențional. Ȋn ce priveşte ramura copacului, aceasta se mişcǎ mai tare sau mai ȋncet, dupǎ cum se poate şi rupe, ȋn funcție de rezistența pe care o opune la bǎtaia vȃntului, rezistențǎ care, la rȃndul ei, depinde de forța cu care suflǎ vȃntul, dar şi de gradul de elasticitate a ramurii copacului. 4 Reacția ȋn discuție este reacția care induce o stare, şi deci reacția interioarǎ şi nu reacția ca acțiune de sens contrar. Diferența dintre vederea unui lucru, care este interioarǎ, şi privirea acelui lucru, care este orientatǎ spre exterior este ȋn acest sens edificatoare. Se pare cǎ raportul interior exterior nu şi-a livrat ȋncǎ toate secretele.