Un pumn

am adunat mână cu mână…

cenușa devenea leșie ne îmbătam

decădeam unul-ntr-altul și…nu…

o, nu, nu eram noi

a fost un pod pe care s-au dat maini.

pietrele încă lăsau urme la pași

zvâcniri precedau fiecare regret

două suflete strigau fără să se regăsească

surdină, muțenia astupa gura

așteptau ruga, noi

pipăiam ultimele vorbe

pe creștetul lor moale ca și cum…

era chemarea

mâine o să mă trezesc om

o să îmi pun pielea la uscat într-un cui ruginit

undeva în cer, o să cobor și o umblu din nou prin tine,

ca printr-o zăpadă proaspătă și rece

o să stau la umbra lumii

de-a-ndoaselea o să îmi ascund privirea

și roși tăciuni mă ardă-n culmi și…

vânturi

aștearnă peste mine o mâna de tăceri

să știu că ai trecut și pe la mine

nu sunt poet

poeții își mână în fagi

vrerea să umble cu mistreții

adulmecă aerul cu ghinzi pe sub râturi

umbrite de valuri măiestoase, își fac din lumină

tihnă și case

o să beau până o să adorm

din al treisprezecelea ceas o să sune – același

mă voi fi trezit în altă viață, sau vieți mă vor fi trezit

o altă dimensiune de simțuri și gând

o să moară cu mine, de vrea - cuvantul

strivit sub pietre, tăcut va fi, - crâng

o ramură verde topită în unde

cu alte flori de vară, muribunde

nici nu știu de unde îmi vin

îmi dau ghes la fiecare secundă-lumina scălda în mine alte și alte infinituri gemene, îngemănate cu mine, pribeag și eu cu ele