Între prima naștere și prima amintire

Dacă nașterea este pragul prin care trupul intră în lume, atunci începutul nostru adevărat se află undeva înaintea ei, într-un loc pe care memoria nu-l poate măsura și pe care rațiunea îl poate doar înconjura. Pentru mine, acest început se întinde între începutul lui octombrie 1978, perioada probabilă în care a început să se formeze biologic existența mea, și 30 iunie 1979, ziua în care am apărut pentru prima dată în această lume sub forma unui trup. Între cele două momente există câteva luni de liniște, însă în acea liniște se petrece unul dintre cele mai mari mistere pe care le poate ascunde materia: din ceva ce nu avea încă nume, chip sau memorie se construia încet ființa care avea să poarte, peste decenii, un nume, o poveste și întrebarea de care nu avea să mai scape niciodată: cine sunt eu și de unde începe, cu adevărat, cel care spune „eu”? Biologia poate aproxima momentul concepției, medicina poate măsura săptămânile, calendarul poate număra zilele, însă nimic din toate acestea nu poate spune când începe ceea ce noi numim conștiință. Pentru mine, distanța dintre începutul lui octombrie 1978 și 30 iunie 1979 a devenit, în timp, mai mult decât o simplă durată biologică. A devenit primul teritoriu necunoscut al propriei mele existențe, prima frontieră dincolo de care nu mai există amintire, doar materie, timp și posibilitatea unui om care încă nu știa că într-o zi se va întoarce cu mintea până aici, încercând să descopere unde începe povestea lui. Iar dacă nașterea este apariția mea în lume, concepția este începutul călătoriei mele spre ea, două momente ale aceleiași taine, unul ascuns în întunericul trupului, celălalt deschis brusc către lumină. Prima mea amintire nu începe acolo unde începe memoria, ci undeva mai adânc, într-o margine neclară a timpului, acolo unde ceea ce am trăit și ceea ce îmi amintesc par să se atingă fără să se poată deosebi unul de celălalt. Nu știu când am început să-mi amintesc, după cum nu știu când am început să fiu; știu doar că, la un moment dat, din întunericul fără vârstă al primilor mei ani s-a desprins o lume care părea că mă aștepta deja, cu vocile ei, cu chipurile ei și cu straniul sentiment că nu intram pentru prima dată în ea. Prima mea amintire vine de la botez. Îmi amintesc atmosfera înainte de a putea explica ce înseamnă o atmosferă; îmi amintesc vocile, prezențele, mișcările oamenilor și senzația că lumea din jurul meu era deja cunoscută într-un fel pe care nu-l puteam justifica. Nu aveam încă limbajul necesar pentru a spune ce simțeam, dar memoria nu începe întotdeauna prin cuvinte. Uneori începe printr-o tonalitate, printr-o lumină, printr-o voce, printr-un sentiment care nu știe încă să-și spună numele. Știam că urma să vină fotograful și că avea să mă fotografieze gol, așa cum se obișnuia atunci. Fotografia aceea există și astăzi. Uneori mă uit la ea și se produce un lucru aproape imposibil de explicat: fotografia încetează să mai fie o imagine și devine o suprafață prin care timpul pare să mă privească înapoi. Copilul din fotografie nu știe cine îl va privi peste decenii, nu știe ce întrebări va purta acel om, nu știe câte lucruri va uita și câte lucruri aparent imposibile vor rămâne în memoria lui. Eu însă îl privesc acum și îmi amintesc rușinea aceea profundă de a fi expus în totalitate în fața unor necunoscuți. Nu este rușinea adultului proiectată asupra copilului, ci senzația directă, aproape fizică, a vulnerabilității. Și tocmai aceasta este strania fidelitate a memoriei: ea nu păstrează neapărat ceea ce noi considerăm important, ci ceea ce a atins într-un fel ireversibil acea regiune obscură în care experiența devine parte din noi. Dar dacă botezul este una dintre primele mele treceri către memorie, în spatele ei se află o frontieră și mai veche, pe care nici astăzi nu știu dacă am traversat-o cu adevărat sau dacă memoria mea a construit sensul ei mult mai târziu. Există în mine impresia unor fragmente din sala de nașteri a Spitalului Județean: nu imagini clare, nu chipuri recognoscibile, ci lumini, voci, senzația unei lumi în care nu puteam vedea limpede, dar în care sunetele îmi păreau, într-un mod imposibil de explicat, familiare. Și peste această memorie incertă se ridică acea propoziție care a rămas în mine ca o inscripție pe care nimeni nu mi-a putut spune cine a scris-o: „Nu se poate... nu din nou aici. Nu aceeași viață. Nu aceiași oameni. Nu din nou aici.” Nu știu dacă acele cuvinte au existat atunci ca experiență reală sau dacă au fost construite ulterior de mintea mea pentru a da formă unei senzații timpurii de familiaritate. Nu le pot transforma într-o dovadă a unei vieți anterioare și nu vreau să le falsific misterul printr-o explicație prea sigură. Dar nici nu le pot alunga pur și simplu, pentru că unele amintiri nu ne cer să le credem, ci ne cer să le privim. Iar această propoziție, indiferent de originea ei, a devenit una dintre axele ascunse ale vieții mele: senzația că unele lucruri se repetă, că anumite întâlniri poartă în ele o familiaritate fără explicație, că viața nu este întotdeauna percepută de noi ca o linie care începe la naștere și se termină la moarte, ci uneori ca un cerc al cărui început ne scapă. Apoi totul se șterge cu buretele. Memoria se întrerupe, iar eu intru în viața pe care o cunosc. Mama îmi povestea că începusem să formez cuvinte și fraze foarte devreme, în jurul vârstei de nouă luni, iar printre primele mele expresii se afla ceva asemănător cu „mama, nu vreau să rămân singur acasă”. Astăzi nu mai pot separa cu certitudine ceea ce am trăit de ceea ce mi-a fost povestit atât de des încât a devenit parte din propria mea memorie. Și aceasta este una dintre marile stranietăți ale trecutului: memoria nu este o arhivă închisă, în care fiecare document poartă ștampila originii sale. Ea este un organism viu, care primește imagini, le combină, le păstrează, le modifică și uneori le încorporează în propria noastră identitate. Cu toate acestea, anumite fragmente au o consistență pe care o recunosc imediat. Mă văd la creșă, după ce am scăpat pe mine, spălat într-o vană mică de fontă, sau într-o chiuvetă mai adâncă, memoria nu mai poate decide, în timp ce îngrijitoarea, mai puțin mulțumită, îmi reproșa că trebuia să anunț. Îmi amintesc rușinea, dar mai ales nedumerirea copilului care nu putea înțelege de ce un accident atât de mic putea deveni, pentru un adult, un motiv de reproș. Mai puternică însă decât această scenă este bucuria pe care o simțeam când mama mă lua de la cămin mai devreme, înainte de ora somnului. Era ca și cum lumea se deschidea din nou înaintea mea și totul redevenea al meu. În curtea căminului exista o groapă cu nisip, iar în nisip găseam pietre strălucitoare împreună cu Alin. Îmi umpleam buzunarele cu ele, iar educatoarele mă verificau de fiecare dată la intrare pentru că mă cunoșteau deja. Le găseau, le scoteau și le aruncau. Eu nu înțelegeam de ce. Cum putea cineva să arunce ceva atât de frumos? Pentru mine, pietrele acelea nu erau simple pietre. Erau mici revelații, fragmente de lumină ascunse într-o lume aparent banală, lucruri pe lângă care adulții treceau fără să se oprească. Astăzi, privind în urmă, văd acolo ceva din omul care aveam să devin. Copilul acela nu aduna pietre pentru că avea nevoie de ele. Le aduna pentru că le descoperea. Avea nevoie de senzația că lumea îi răspunde atunci când caută. Iar faptul că adulții le aruncau nu făcea pietrele mai puțin frumoase; doar îl făcea să se întrebe ce anume vedea el și ceilalți nu vedeau. Acolo se contura deja senzația stranie că oamenii trăiesc în aceeași lume, dar nu locuiesc în aceeași realitate. Îmi priveam mâinile și degetele în fiecare zi, observând cum cresc. Mă uitam la fete și observam că sunt diferite de băieți, nu doar prin trup, ci prin voce, prin finețea trăsăturilor, prin statură, prin culoarea ochilor, prin felul în care fiecare chip părea să poarte o lume distinctă. Mă întrebam ce sunt, cum funcționez, de unde vine ceea ce numeam „eu” și cum poate un trup să fie în același timp atât de familiar și atât de misterios. Aveam impresia că sunt foarte tânăr și că mai am enorm de multe zile înaintea mea. Timpul era aproape infinit. Adulții erau uriași, lenți și puternici, însă aveau o ciudățenie pe care nu o puteam înțelege: nu vedeau lucrurile în felul în care le vedeam eu. Nu înțelegeam de ce oamenii mari, care știau atât de multe, puteau să treacă nepăsători pe lângă lucruri care pentru mine erau extraordinare. Ei discutau, munceau, se certau, făceau planuri, iar eu îi priveam cu uimirea unui copil care descoperise că maturitatea nu înseamnă neapărat să vezi mai mult. Uneori înseamnă doar să uiți ce ai văzut cândva. Una dintre cele mai puternice amintiri ale mele este de la vârsta de aproximativ trei ani și a rămas în mine ca o cameră închisă, perfect conservată în întunericul timpului. Eram pe podea și mă jucam. Părinții mei stăteau pe canapea și vorbeau. Îmi amintesc pătura predominant roșie, cu modele populare alcătuite din linii lungi albastre. Îmi amintesc fotoliul alăturat și pe sora mea, cu șase ani mai mare decât mine, având atunci aproximativ nouă ani, răsfoind o carte cu imagini și alăturându-se din când în când conversației lor. Și atunci, în spațiul dintre mine și ceilalți, a apărut acel lucru pe care memoria mea l-a păstrat sub forma unui nor. Un abur alb, bine conturat, aproape argintiu, fără chip omenesc, care se deplasa când spre mine, când spre sora mea, atingându-i uneori picioarele, iar din masa aceea vaporoasă păreau să iasă, din când în când, niște mâini fine. Nu știu ce a fost. Nu am astăzi niciun instrument prin care să pot transforma acea experiență într-un fapt verificabil. Ar fi prea ușor să-i dau un nume și, prin nume, să-i fur misterul. Ar fi la fel de ușor să o reduc la imaginația unui copil și să închid dosarul. Dar pentru copilul care eram nu exista nicio îndoială că se întâmpla ceva. Am încercat să le arăt părinților mei acea apariție albă, fără chip, care pentru mine era atât de reală încât spaima devenise mai puternică decât orice cuvânt. Ei mă auzeau, dar nu vedeau. Pentru ei eram un copil care făcea ghidușii. Pentru mine, lumea se deschisese pentru câteva clipe într-un fel pe care nimeni din jurul meu nu îl putea confirma. M-am urcat repede pe canapea, strigând, și am rămas cu sentimentul că există lucruri pe care le poți vedea singur și pe care nu le poți demonstra nimănui. Aceasta a fost una dintre primele mele întâlniri cu adevărata singurătate: nu aceea de a fi singur într-o cameră, ci aceea de a fi singur în propria percepție. La cinci ani, în curtea bunicilor, timpul avea să-mi ofere o altă experiență pe care memoria a păstrat-o într-o formă aproape imposibilă. Mă jucam cu sticla aceea maro de sirop de tuse de pătlagină. Apoi, pentru o clipă, timpul părea să se rupă. Mă vedeam pe mine cu sticla în mână, iar totul se derula înainte cu o viteză stranie: sticla cădea, se spărgea, din ea rămânea un ciob, eu mă împiedicam și cădeam cu mâna în el. Apoi scena s-a produs. Exact ceea ce văzusem se întâmpla. A urmat rana, disperarea bunicii, spălarea mâinii cu apa de ploaie din bazinul suspendat, alergătura la dispensar, medicul care o certa pentru că folosise apa aceea, curățarea cu iod, rivanol și apă oxigenată, cusăturile și durerea. Îmi amintesc că nu plângeam. Nu pentru că nu mă durea, ci pentru că eram cufundat într-un fel de șoc în care evenimentul părea să fi existat înainte de a se întâmpla. Astăzi nu pot spune dacă am perceput într-adevăr o secvență a viitorului, dacă memoria a reconstruit momentul după accident sau dacă un mecanism al percepției a produs o senzație de anticipare pe care copilul a trăit-o cu intensitate. Cicatricea de pe mână însă există și astăzi. Ea este dovada evenimentului; nu este dovada explicației. Tocmai această diferență mă obligă să păstrez misterul fără să îl transform în certitudine. După aceste fragmente, firul se întrerupe din nou. În locul curiozității apar fricile, în locul pietrelor strălucitoare apar certurile, în locul întrebării „ce este lumea?” apare întrebarea mai apăsătoare „ce urmează să se întâmple?”. Atmosfera familială, reproșurile, tensiunile și spaima au schimbat direcția privirii mele. Un copil aflat într-un mediu tensionat învață să observe rapid vocile, expresiile fețelor și schimbările de atmosferă. Atenția, care înainte explora lumea, începe să o supravegheze. Curiozitatea privește; frica anticipează. Curiozitatea găsește pietre; frica caută semne. Curiozitatea întreabă ce este existența; frica întreabă dacă pericolul se apropie. Iar când aceleași stări se repetă suficient de mult, ele dobândesc o familiaritate stranie. Nu este necesar ca viața să fi fost trăită înainte pentru ca o anumită senzație să pară veche. Este suficient ca psihicul să întâlnească de nenumărate ori același model. Atunci apare sentimentul de „din nou”. Acolo se află una dintre cheile enigmei mele: nu într-o dovadă despre o viață anterioară, ci în felul în care mintea poate transforma repetarea emoțională într-o senzație de destin. Și totuși, nu vreau să închid aceste experiențe într-o explicație psihologică doar pentru că aceasta este mai ușor de acceptat. Nici nu vreau să le transform în dovezi ale unei lumi supranaturale doar pentru că misterul lor mă atrage. Există o formă mai onestă de a le păstra: să le las să rămână ceea ce sunt, fragmente ale propriei mele experiențe, unele clare, altele reconstruite, unele verificabile, altele imposibil de verificat. Norul poate rămâne norul. Vocea poate rămâne voce. Anticiparea accidentului poate rămâne o experiență pe care nu știu să o explic. Iar propoziția aceea, „nu din nou aici”, poate rămâne la granița dintre memorie și simbol. Nu am nevoie să decid astăzi dacă ea vorbește despre o viață anterioară, despre traumă, despre familiaritate sau despre ceva ce încă nu înțeleg. Misterul nu trebuie ucis pentru a fi înțeles; uneori trebuie păstrat suficient de viu pentru ca întrebarea să continue să lucreze în noi. De aici începe adevărata mea căutare. Nu de la întrebarea dacă am mai trăit înainte, ci de la întrebarea de ce am avut, încă din copilărie, această nevoie aproape imposibil de stins de a înțelege ce este existența. Copilul care își privea mâinile nu făcea anatomie; încerca să înțeleagă apariția. Copilul care aduna pietre nu colecționa obiecte; colecționa uimire. Copilul care observa ochii și vocile celorlalți descoperea diferența. Copilul care se speria de nor descoperea ruptura dintre propria percepție și percepția celorlalți. Copilul care a văzut accidentul înainte ca el să se producă descoperea, fără să știe, stranietatea timpului. Iar copilul care a auzit în sine „nu din nou aici” descoperea cea mai veche problemă a libertății: ce faci atunci când simți că viața se repetă? Răspunsul nu este să afli ce ai fost, ci să înțelegi ce repeți. Nu să cauți cu orice preț o altă existență în spatele acesteia, ci să privești cu luciditate existența pe care o ai și să observi unde se întorc aceleași frici, aceleași alegeri, aceleași răni, aceleași forme de relație, aceleași întrebări. Dacă există un cerc, el nu trebuie neapărat spart printr-o revelație cosmică. Uneori cercul se rupe printr-un gest simplu și teribil de dificil: să nu mai răspunzi astăzi în același fel în care ai răspuns ieri. Atunci ceea ce părea destin începe să semene cu un tipar. Iar ceea ce părea tipar începe să semene cu o alegere. Iar în spațiul dintre tipar și alegere apare libertatea. Și astfel mă întorc la copilul cu buzunarele pline de pietre strălucitoare. El nu știa ce caută. Știa doar că ceva strălucește sub nisip și că trebuie să se aplece ca să vadă. Astăzi, după toate întrebările, toate rănile, toate amintirile și toate încercările de a înțelege, simt că întreaga mea căutare seamănă cu gestul acela. Suprafața vieții pare banală. Dedesubt există ceva care strălucește. Îl vezi doar dacă te oprești, dacă sapi, dacă refuzi să accepți că ceea ce majoritatea numește „doar o piatră” este într-adevăr doar o piatră. Iar acesta este lucrul pe care copilul îl știa înaintea mea: lumea este mult mai misterioasă decât pare atunci când încetăm să o mai privim. De unde să pornesc, atunci? Din octombrie 1978? Din 30 iunie 1979? De la botez? Din vocea aceea care spunea „nu din nou aici”? Din norul argintiu de lângă canapea? Din pietrele strălucitoare din groapa cu nisip? Din cicatricea de pe mână? Niciuna dintre aceste întrebări nu cere un răspuns separat, fiindcă memoria nu înaintează asemenea unei căi care leagă două puncte, ci asemenea unui labirint viu, ale cărui coridoare se modifică pe măsură ce le străbați, iar centrul lui nu este un loc, ci o conștiință care își caută propriul început. De aceea nu mă voi întoarce la copilul care am fost pentru a-l corecta și nici pentru a-l convinge că s-a înșelat. Mă voi întoarce doar ca să stau lângă el în acea liniște veche, acolo unde încă își privește mâinile cu uimire, unde încă umple buzunarele cu pietre pe care adulții le aruncă fără să le vadă, unde încă ridică privirea spre un nor pe care nimeni altcineva nu îl poate numi și unde încă nu știe că, într-o zi, toate aceste fragmente vor deveni alfabetul unei singure întrebări. Ceea ce mă tulbură astăzi nu este faptul că îmi amintesc, ci faptul că fiecare amintire pare să fie doar umbra unei alte amintiri, iar fiecare adevăr pe care îl ating deschide în spatele lui o încăpere și mai adâncă, în care lumina nu luminează lucrurile, ci le face și mai misterioase. Încep să înțeleg că omul nu uită fiindcă memoria este fragilă; uită fiindcă întreaga lui viață ar deveni imposibil de purtat dacă ar putea vedea dintr-odată toate firele care îi leagă începutul de sfârșit. Uitarea nu este doar lipsa memoriei, ci și mila pe care timpul o are față de conștiință. Iar ceea ce numim revelație nu este apariția unui răspuns, ci clipa în care, pentru o fracțiune de secundă, perdeaua dintre ceea ce trăim și ceea ce intuim devine atât de subțire încât simțim că lumea respiră prin noi. Există nopți în care mă întreb dacă acel copil mă privește încă din fotografia veche de la botez și dacă omul care sunt nu reprezintă decât viitorul pe care el îl contemplă fără să-i cunoască numele. Alteori am impresia că timpul nu curge înainte, ci se întoarce neîncetat spre aceeași sursă, asemenea unui râu care își caută izvorul în loc să-și caute marea. Atunci înțeleg că adevărata enigmă nu este dacă am mai trăit vreodată, nici dacă viața se repetă, ci cine este acela care rămâne neschimbat în mijlocul tuturor schimbărilor, cine privește prin ochii copilului, prin ochii adultului și, poate, prin ochii celui care încă nu s-a născut. Iar dacă într-o zi voi ajunge la capătul acestei căutări, nu cred că voi găsi o ușă care se deschide, nici o lumină care explică totul, nici o voce care rostește adevărul pe nume. Cred că voi întâlni aceeași liniște din care am venit, o liniște atât de adâncă încât va cuprinde în ea botezul și spitalul, pietrele și cicatricea, frica și uimirea, copilul și omul care am devenit, începutul și sfârșitul, fără să le mai despartă. Și atunci, după ce voi fi privit înapoi până la marginea aceea unde memoria se termină, unde nașterea nu mai este început, iar începutul nu mai poate fi separat de ceea ce a fost înaintea lui, după ce toate chipurile, vocile, pietrele strălucitoare, norul argintiu, cicatricea și fotografia veche se vor fi așezat în aceeași ordine misterioasă pe care astăzi doar o presimt, voi rămâne pentru o clipă în fața unui prag pe care am căutat toată viața să-l ating fără să știu că îl caut. Iar dacă atunci, în loc să-l trec, voi auzi dincolo de el aceeași voce pe care am auzit-o cândva, într-un loc pe care nu mai știu dacă l-am trăit sau doar mi l-am amintit, și dacă acea voce nu va spune nimic despre cine am fost, ci doar va întreba, cu o liniște pe care nicio limbă nu o poate reproduce: „Și ce urmează?”, atunci poate că abia în acel moment voi înțelege că tot ceea ce am numit până atunci început nu fusese decât marginea unei amintiri care încă nu și-a spus ultimul cuvânt.