Contemplări despre frumusețea naturii și sensibilitatea umană

Natura mă salvează întotdeauna de monotonia vieții. Căutând strălucirea în tot ce mă înconjoară, am descoperit în frumusețea florilor și culorile naturii liniștea perpetuă în mijlocul unui ocean de griji și de trăiri inerte. Observ în propria-mi privire o scufundare lentă într-un tărâm al necunoașterii, o frumusețe lentă în care timpul pare că plutește, iar natura mă îmbrățișează oferindu-mi un sărut al vieții într-o lume plină de ură și de ignoranță infatuată a frumosului din jur. Deasupra tuturor formelor noi, oamenii suntem viața ce caută viața, suntem răspunsul ce caută întrebarea. De ce caut frumosul în splendoarea și întunecimea vieții? - Pentru că dincolo de încântarea și de suferința sufletească a fiecăruia, există o infailibilă sensibilitate, o iubire fină, o exaltare a ființei rezultată din cazualitate și din amăgire, o dragoste neexprimată la momentul oportun, un sentiment sublim desprins ca frunza din copacul vieții în toamna amintirii, știind că locul desprinderii nu va mai fi în timp, dar apartenența lui la originea celor care trăiesc va dăinui în închipuirea mea sau a ta... Sentimentul acesta îl iubesc, îmi aparține și atâta vreme cât frunza mea este încă verde, hrănindu-se din seva vieții. Nu voi uita niciodată să-mi alimentez imaginația cu puritatea acțiunilor celor care există sau care nu mai sunt și probabil au dorit să fie, să nu moară, prin scrieri și fapte, supraviețuind un moment în eternitate, într-un zgomot al gândirii noastre, într-o chibzuire a trăirii lor... .