Lumânarea

Sunt ca o lumânare aprinsă Ce stă în întuneric pe o masă prăfuită Într-un colț uitat de fericire. Flacăra ce-mi stă în loc de suflet Arde speriată și tremurândă. Nimeni nu trece pe lângă mine. Ceara cade minut cu minut Și picătura se transformă în lacrimă. Arde flacăra ... din ce în ce mai încet ... Mi-e frică de o șoaptă prea puternică Și de un suflu prea tare din partea altora. Iată cum ceara cade din ce în ce mai mult Și apa formată din lacrimi A ajuns lângă flacără ... pericole peste tot. Aud un scârțăit de ușă a acestei camere uitate. O cameră ce este viața mea. Închisă, neagră, morbidă, șoptită și uitată. Eu stau în mijloc, dar nu am putere destulă Pentru a face lumină. Și iată cum acel străin se împiedică Din cauza întunericului din viața mea ... Și mă stinge cu răsuflarea prea puternică. M-am stins și a rămas doar fumul și mirosul Unei lumânări uitate într-o cameră uitată.