Diana Iordache

-Oare de ce nu ne-au dat aripi? -Pentru că, dacă le-am avea, tăcerea s-ar transforma în pâlpâiri... Și cerul ar fi prea mic pentru noi toți... Pentru că... pentru că n-au vrut, cred... -Dar

Între cinci tăceri rostite din două suflări găsesc mereu fum negru și aspru-amar. Prima tăcere tace despre mine, a doua tăcere vorbește cu tine, tăcerea a treia tace mereu, tăcerea a

Păstrez toate lucrurile care îmi ating cu aripa sufletul în mutele cuvinte, în imagini îngălbenite, colorate sau negre, în gânduri triste sau lacrimi uscate; le împachetez în cutii gri de

Sub fulgii ăștia grei stă cerul, cerne tăceri peste cuvinte, pași peste tăceri, și pleacă... Ssst... să nu trezim spiritele din peștera cu ghiocei, să nu

Între pagini și cuvinte am desenat indiferența. Numele meu și al tău este același pentru el, numele lui și al celuilalt este același pentru ea. O mare de nume, să ne înecăm cu toții în

La urma-urmei, ce este poetul? E un suflet de copil sau tânăr uitat de vreme într-un trup ce crește, trăiește, îmbătrânește și moare.

În singurătatea unui ceas târziu am găsit secundele, aruncate de tine la gunoi. Puse cap la cap făceau cam 5 minute... Minute pierdute, aruncate de tine la gunoi... Amintiri trecute, minut

Cu degetul acesta am scris astăzi trei minuni: am scris \"iubire\" în inima lui, \"durere\" în inima mea, și \"nepăsare\" pe ochii tăi.

Cu mâiele reci și moarte Am scris poemul tău, Nepăsător și dus. Durerea am ascuns În buze reci și moarte, Minciunile ți le aud Cu urechi reci și moarte Iar pe tine înca te vad... Te vad

Zâmbetul tău e azi mai îndepărtat decât privirea pierdută uneori în vise moarte. Ochii îți sticleau de lacrimi de uitare... Vocea lui, pierdută în cuvinte, era tăcerea mea, vină ce o

Cum vântul bate printre crengi, și bate și prin mine, cum albii fulgi de necuvânt trec și prin cer, și piele, te simt trecând acum pe-aici, cu degetele grele. Te naști din mine, zi de

Merg cu fruntea sus și cu vântul în față. Cu cartea în mână, și cu pașii grei, cu mine în gând pășesc, mereu, în fiecare zi, spre moarte....

Cu eșarfa mea colorată leg lumea toată la ochi. Să mergă toți legați la ochi, să se împiedice de idei și de mine și de voi. Să mergem cu toții legați la ochi cu eșarfa mea

De unde, oare, atâtea cuvinte? Să ne întoarcem, dragii mei, la vremurile cand arătam cu degetul pe cer, spre stele, să indicăm minuni, cand sărutam pământul de dragoste de viață și când

Tăcere peste tăcere mă sufoci cu indiferență și răceală. De ce, lume, nu vrei să mă ai? De ce, stelelor, nu vreți să mă străluciți pe cer? De unde până unde se-ntinde nepăsarea ta cea

De ce asculți marea cum se uită la valuri? De ce asculți cerul cum se uită la stele? De ce mă asculți cum mă uit la tăcere?

Ceasul a stat, a stat și timpul, a stat și gândul; dar ceasul lumii merge, merge, merge, merge, și mor.

Ascunsă sub noile litere, vă văd și vă aud la fel. Sunteți voi, sunt eu, sunt toți; între cuvinte ne pierdem cu toții, mereu. Cu litere ne închidem, ne schimbăm și ne prefacem, ne facem

Oraș tăcut și liniștit, în care tot se pierde, pe străzi pustii și prăfuite alerg după uitări... Clipe vechi și gânduri noi, copaci cu frunze ude... Vreau tăceri și vreau iluzii, să

Cu ochii mari mergeai spre mine, tăcând din nou. În mâna ta o poezie și-o foaie scrisă cu pământ. Pe cer același nor bătut de vînt și tot acolo și-un cuvânt bătut de glas. Mergeai cu

Uite, îți dau ție firul acesta, să-l despici, și să-mi zici ce găsești înăuntru. Ce uitări și ce simțiri ascunse citești în firul meu de viață? Spune-mi, căte suflete vezi ucise, și câte

Între două tăceri consecutive este o tăcere și jumătate: o indiferență și jumătate de sentiment.

Sunt lucruri în viață pentru care oamenii nu sunt făcuți. Sunt fericiri atât de mari, încât ne rănesc și sunt dureri atât de adânci, încât ne amuză complet. Dar mai sunt și lucrurile \"normale\",

În lumea-n care tot se cumpără, eu vând speranțe la colț de stradă. Le dau ieftin, aproape pe nimic, le vând oricui le cumpără. Interesații sunt rugați insistent să stea la coadă, în