Și eu care credeam...

Am luat azi limba ceasului și am oprit-o în drepul orei două fără un minut. Cum timpul era capturat de mine, mi-am zic că n-are rost să mă grăbesc să mă gândesc ce să fac acum. Așa că am băut întâi o cafea; apoi am fumat o țigară, după care te-am văzut pe tine și m-am oprit în fața ta să te privesc un netimp. Mă priveai și tu cu ochii reci, și știu că mi-ai zâmbit, apoi totul a devenit poveste. Mergeam, țin mine, pe-un drum prăfuit și plin de petale negre. Apoi a început să plouă cu lacrimi, și auzeam strigătele din cer cum îmi ziceau \"Zâmbește!\". Și eu zâmbeam, cu tine de mână. Te-am lăsat să mă duci până la marginea lumii, și îmi pare că uitasem complet de ceasul meu oprit... Am mers în neștire, dar nu îmi făceam griji, căci timpul era ostatecul meu... Zâmbeam mereu, și tu aveai un chip senin și sobru. Când am ajuns la marginea mării, mi-ai dat ceasul; era două fără un minut. Zâmbeam. Mă țineai de mână. Ploua cu lacrimi. Timpul era prizonierul meu... Dar de cât netimp trecuse, mă plictisisem. Așa că am dat drumul la ceas, și totul s-a petrecut atât de repede, încât nici n-am apucat să mai respit o dată... Pămîntul îmi apăsa prea greu pe piept ca să te mai pot striga să-mi dai timpul înapoi...