Diana Alzner

Bună, Luana.
Am citit cu interes textul tău și, dacă te interesează opinia unui cititor, pot să-ți spun următoarele: îmi pare a fi o pagină de jurnal, în care s-au notat sentimentele în starea lor \"nudă\". Dacă însă textul este menit unui public, ar trebui puțin prelucrat. Trăirile din sufletul cuiva sunt ceva ce interesează, dar e nevoie și de un cadru, de o acțiune oricât de vagă... Altfel nu obții decât un țipăt de revoltă și durere. Poate există o urmare; atunci e OK.
Ți-a plăcut \"Metamorfoza\" lui Kafka?
Diana

Figura Maicii se conturează limpede pe aceasta pagină scrisă într-un stil bine stăpânit.
Este începutul foarte promițător al unei nuvele sau poate chiar al unui roman.

Textele tale au ceva anume, special, care le detașează de alte proze. Este un calm al zicerii, o plăcere de a descoperi detalii fine, dincolo de care se deschide o profunzime neașteptată. Felul în care tratezi subiectul face atractivă chiar și cea mai prozaică dintre idei.

Domnule Iliescu, din motive tehnice nu pot să las comentarii de câte ori aș dori. Am parcurs în întregime povestirea dvs. care are o curgere lină și firească. Nu la fel de liniștită este călătoria inițiatică a personajului principal, care crește spiritual până la desăvârșire. Poate el este unul din cei șapte Anonimi de dragul cărora Dumnezeu mai ține lumea.

Bine v-am regăsit, domnule Iliescu!
Citindu-vă textele, mă întreb de fiecare dată de unde acest nesecat izvor de idei?!
În ceea ce privește textul de față, personajul Melchiot a fost o adevărată lovitură de teatru. Atmosfera scriiturii s-a înviorat subit, iar artificiul dvs. va crea nerăbdare printre cititori. Există foarte multe posiblități în evoluția firului epic, ca și în nuanțarea caracterelor. Sunt dornică să citesc urmarea acestui text cu iz oarecum...faustian.

Diana

Scrisul lejer, firesc are o naturalețe care plasează cititorul între personaje, în cârciuma lui Bicuță.
Deosebită este însă observația psihologică: ironia românului în fața morții, râsu\'-plânsu\', hazul de necaz.
Concluzia finală a fragmentului se înscrie în acea \"fatalitate\" pur românească:
\"Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus\", \"De ce ți-e frică, de-aia nu scapi\" etc.
Și totuși textele dvs. plac atât de mult, pentru că în ciuda ploii, a găleții puse pe jos, a locului de veci inutil sau a unui motor dat peste cap, personajele se bucură de viață și au puterea de a transmite acest optimism cititorului.

Oh, domnule Iliescu, scrieți atât de bine, fiindcă scrieți despre lucruri pe care le cunoașteți. Descrierile nu sunt plictisitoare, pentru că sunt impregnate de starea sufletească a personajului-narator; dialogurile sunt calde și profunde, iar cititorul se recunoaște cumva în text. Anumiți cititori. Mai ales cei care au înțeles că timpul trece, că omul îmbătrânește, dar că din păcate,(sau din fericire?!), sufletul rămâne tânăr. Așa ca al dumneavoastră.

Diana

Domnule Iliescu, acesta este textul care mi-a plăcut cel mai mult. Nu doar că are suspans, dar personajele sunt teribile. Nu voi discuta despre stilul dvs., ci am să mă refer la motivația personajelor. De la început, mi se pare impresionantă scena bătrânilor la azil. Deși Spiridon știe ce riscă, își vinde casa pentru a testa dragostea fiilor săi. Mă întreb: de ce nu-i cunoștea deja? De ce nu le-a anticipat reacția? Mai ales că pare a fi conștient de faptul că la familiile tinere \"banii reprezintă singurul scop în viață\"... Nu cumva Spiridon a greșit încercând să cumpere afecțiunea fiilor săi?
Băieții, ca și nurorile, deși de o duritate extremă, s-au arătat sinceri de la bun început. Nicio disimulare, nicio prefăcătorie. Sau cinism extrem?
Cred că în asemenea situații, cu astfel de părinți, există slabe șanse ca nepoții să se poarte bine. În ficțiune însă, e posibil orice. Mă întreb dacă există în realitate oameni atât de buni ca Spiridon. Ar fi bine!

Un text amar, dar care, ca orice medicament, vindecă. Sau ne învață. Proza acesta are puterea unei pilde biblice. Spuneați undeva domnule Iliescu, poate citez inexact, că nu vă încumetați să scrieți roman. Mie personal textele dvs. îmi amintesc de stilul mult lăudatului Paulo Coelho. De ce n-ați încerca?

Mădălina, textul tău comunică gândurile și trăirile unui personaj în mod firesc, natural, ceea ce este o mare calitate. Îmi place că exprimi lucruri profunde în cuvinte simple. De asemenea, consider un rafinament cadrul pe care l-ai ales ca să discuți o idee filosofică; e o ramă potrivită cu \"tabloul\".
Până la urmă, într-un moment sau altul al vieții, cu toții ne aplecăm peste câte o prăpastie...

Într-adevăr, domnule Iliescu, m-ați surprins; ați imprimat personajelor o traiectorie neașteptată. Povestirea redă cu succes ceva din tragicul și absurdul vieții. Trebuie să menționez însă faptul că materialul epic al acestei proze, dezvoltat corespunzător, era suficient pentru un roman.

O proză derulată pe un ton molcom, punctată cu descrieri pline de farmec. Mi-a amintit oarecum de povestirile de dragoste ale lui Sadoveanu, dar și de romanele lui L.Fulga.
În urmarea pe care o aștept, mi-ar place să mă surprindeți, domnule Iliescu, să demonstrați că personajele, ca și firul epic nu sunt previzibile.

Bogdan, tehnica literară este desăvârșită, după opinia mea. Poate sunt subiectivă, pentru că mi-a plăcut foarte mult textul. Oricum, unghiul din care este depănată narațiunea este inedit, ceea ce conferă originalitate scriiturii.
Mi s-a povestit și mie despre momentul când comuniștii au omorât caii, la acest fapt te-ai referit?
Multă sensibilitate, autenticitate psihologică a personajelor, dacă mă gândesc, descopăr numai calități. Felicitări.
Chiar și autobiografia pe care ai scris-o în pagina personală are veleități literare.

Epigrama e o viespe,
Ce te-nțeapă făcând haz;
Dar, ca să-și atingă scopul,
Trebuie să ai obraz...

Sunt oameni cărora li se spune verde-n față un mare adevăr, iar ei îl ignoră.

Domnule Potra, e foarte probabil să mă găsiți tot în offtopic, unde ați avut amabilitatea să-mi răspundeți prima oară. Pentru domnii redactori aș spune că \"A cincea fiolă\" este un roman de Michael Palmer care tratează un subiect extraordinar de asemănător cu al povestirii dvs. Departe de mine orice aluzie în acestă privință; subiectul povestirii \"Plămâni\" fiind dezvoltat în altă direcție. Mă miră faptul că toți comentatorii se înghesuie fie să vă felicite,(ceea ce meritați, desigur), fie să vă dea mici sugestii fără sens: nu se potrivește un cuvințel sau nu știu ce scenă mai picantă nu e veridică; (aici cam au dreptate).
Nimeni nu sesizează în ce constă punctul de forță al acestei povestiri: alegerea pe care trebuie să o facă tatăl lui Cosmin, faptul că e pus să accepte moartea unui copil nevinovat pentru a-l salva pe al său. Prin această tușă pe care o puteați exploata mai mult, textul se ridică cu mult deasupra unui policier. Este o alegere dramatică a personajului dvs. care-i va schimba tot restul vieții.

Scurt, dar foarte expresiv. Acest text are o putere evocatoare deosebită. Nu doar că am cunoscut-o pe Ileana ta, Alex, mi-am amintit cu drag de a mea. Zic că este o proză ce și-a atins scopul.

Nu știu care ar putea fi motivul, dar acest text îmi pare cam ambiguu. Nu există o legătură între introducere și cuprins, iar \"poanta\" finală nu e satisfăcătoare. La sfârșit mi-a venit să întreb: și?

În copilăria mea exista o ilustrație care înfățișa un cap de om despicat în interiorul căruia se puteau vedea rafturi, sertare, console toate pline cu cărți, deci cu informații-amintiri, idei, învățături.
Cam așa îmi pare și această proză: mi-a dat prilejul să pătrund în mintea cuiva, să-i văd cele mai ascunse gânduri. Lipsa semnelor de punctuație subliniază ideea înlăturării oricăror piedici.
Emilian, am văzut prin ochii naratorului tău.

Ai reușit să scrii o proză de atmosferă în care natura evoluează odată cu starea personajelor, odată cu relația dintre ele.

Deosebit de sensibilă această scrisoare (netrimisă, cred) a unei femei către altă femeie. O descriere delicată a celor mai subtile stări sufletești.
Adriana, am citit cu interes și plăcere.