Cîrciuma lui Bicuță

- Vînd loc de veci, zise Săndel, așezîndu-se la masă. În ton cu oferta sumbră a clientului, octombrie își făcea de cap. O ploaie deasă și rece se strecura perfidă prin găurile din acoperiș. Picăturile se prelingeau pe lustra cu cristale originale de plastic și apoi cădeau, cu un pleoscăit vesel într-o, găleată. Tot pe pardoseală, cu aceeași nobilă sarcină, mai erau două cratițe și un ibric, semn că în ziua aceea nu se putea servi cafea. Bicuță își făcu cruce la auzul vorbelor lui Săndel. - Doamne ferește! Ce vii, domnule, cu chestii d’astea triste. Nu suntem noi destul de amărîți cu ploaia asta? - Și de ce-l vinzi? întrebă curios Poetul. Nu că m-ar interesa… - În care cimitir? întrebă și Profesorul. Că poate îl cumpăr eu pentru baba. V-am zis că acum vreo cinci ani am luat o babă în întreținere și, după ce moare, îmi lasă casa. Dar văd că o duce din ce în ce mai bine, de un timp a început chiar să bea, la nouă’ș’unu’ ani ai ei…Poate dacă îi arăt mormîntul se hotărăște… - Da, chiar, de ce-l vinzi? întrebă și Dan a lu’ Nașu. Că am auzit că e cam criză de locuri de veci. Îți prisosește? - Cam așa ceva. Păi să vă spun tărășenia. A murit frate-miu, Mihai, săptămîna trecută. De fapt, era frate vitreg, nici nu prea țineam legătura. Avea o tumoare pe creier și, cum se afla cu treburi prin capitală, i s-a făcut rău pe stradă și s-a trezit internat la Witing. Acolo, i-a și descoperit-o și tot acolo a murit. Frate-miu era un tip cam ciudat. Adică ce spun eu ciudat… era dus rău. Cred că tumora aia a căpătat-o de mic, mi-aduc aminte că a căzut o dată de pe cal, cînd eram la bunici, la țară, la Viișoara. Pe urmă, numai de belele a avut parte. Făcuse liceul, apoi o școală de contabili, nu era băiat prost, dar cam lichea. A lucrat o vreme secretar la primăria din Afumați, dar făcea și pe casierul, așa că i s-au lipit cu ocazia asta și niște bani de degete, drept pentru care a făcut și ceva pîrnaie la Poarta Albă. Dar ăia de la penitenciar, nu știu cum au socotit, că i-au dat drumul din greșeală cu o juma’ de an mai devreme și pe urmă l-au căutat vreo zece ani pînă să-l găsească din nou, că el știa de gafa lor și se tot pitea. Venea miliția la noi acasă aproape săptămînal să întrebe de el. Încerca să-i ia urma după vederi, că el ne trimitea vederi din toată țara, umbla mult. În fine, l-au prins, și-a executat restul de închisoare și pe urmă s-a angajat la Năvodari, la combinat. Sta cu chirie în Constanța, se muta frecvent de la o gazdă la alta, probabil din obișnuința de a nu i se da de urmă. Îi plăcea să citească și știa la perfecție toți împărații romani și ce au făcut ei. Avea un fix pe asta, mai ales pe ăla cu focul. - Nero! zise Profesorul. - Așa! În fine, trăgea să moară la spital și frații noștri din București, că mai am o soră și un frate, chirnogi ca toți bucureștenii: „Săndele, noi n-avem unde să-l îngropăm aici, ne costă un loc de veci o avere, hai să-l incinerăm”. Dar Mihai i-a auzit ce puneau la cale, nu și nu, el nu vrea să ardă, ne roagă cu limbă de moarte să-l băgăm în pămînt, că altfel dracii ne ia și se întoarce strigoi să ne pedepsească. Că era conștient că n-o mai duce mult și probabil că se gîndea la Nero acela, cum și-a ars concetățenii. Așa că tot pe mine a căzut măgăreața să cumpăr un loc de veci aici și după ce-o muri, să-l aducem cu o mașină. Bineînțeles, tot pe cheltuiala mea. Numai că lucrurile n-au prea mers cum am socotit noi. Mașina n-a venit în ziua cînd l-am scos de la morgă, că se îmbătase șoferul. Și nu aveam nici unde să-l priveghem, așa cum e obiceiul. Ne-am gîndit să-l ducem la o capelă, dar nici un administrator de cimitir nu ne-a primit, dacă nu-l îngropam acolo. Și atunci a venit nepotu-meu cu ideea. - Care nepot, Alexandru? întrebă Profesorul. Ãla cu mandarinii? Parcă terminase o facultate… - Da, el. S-a angajat un fel de administrator la o firmă de construcții. Că în felul ăsta ne-a și „rezolvat”, dacă pot spune așa… A dat niște telefoane și a aranjat să-l ducem la un șantier, că era sîmbătă și nu era decît paznicul. Se reparase o școală, era aproape gata, dar nu ne-am dus cu mortul în cancelarie, așa cum propusese nepotul, l-am băgat într-o magazie lipită de școală, care era folosită de paznici. I-am luat paznicului o sticlă de bere și l-am trimis acasă, iar noi am rămas cu mortul în magazie, să-l priveghem. Afară era frig și ploua, dar în maghernița aia era cald, că avea un godin care ardea din greu. Și mai ardeau și lumînările...acu’ de la ele, sau de la godin, cine mai știe, pe la două dimineața, cînd unii moțăiau lîngă sicriu, iar alții fumau pe-afară, ne pomenim că ia foc încăperea. A ieșit toată lumea speriată și buimacă. Nepotul, cap limpede, deh…ne liniștește „mă duc după furtun, au hidrant în școală, vin imediat”. Și dus a fost. A venit cînd totul era scrum. Și magazie și sicriu, cu mort cu tot. E drept, au ajuns într-un tîrziu și pompierii, dar n-au mai făcut nimic, decît un proces verbal. Șeful pompierilor îl întreabă pe Alexandru: „Bine, domnule, ai hidrant în școală, de ce nu te-ai dus după el?” „Păi n-am putut să sparg geamul”, răspunde nepotul. Pompierul se uita la el, curios, neînțelegînd cum nu se putea sparge un simplu geam. „Că îl spărgeau mereu copiii și l-am schimbat cu unul incasabil”, explică nepotul. - Deci pînă la urmă, se cheamă că tot l-ați incinerat, zise Poetul. Și nici nu se face strigoi, că n-a fost cu intenție. - Da. Ca să vezi cum e soarta omului. Dar acum am rămas cu locul de veci pe cap și am făcut și credit în valută la bancpost ca să-l cumpăr. Trebuie să-l dau repede că a început să crească euro, nu mai face nimeni investiții. - De ce nu-l dai la mica publicitate? întrebă Profesorul. - Păi m-am gîndit și la asta, dar nevastă-mea mi-a zis că ziarul local oricum, nu-l citește nimeni, iar pe cablu e prea scump. - Da’ nepotu’ lu’ matale a pățit ceva? întrebă Bicuță. - I-a scăzut zece la sută din salariu pe trei luni. Iar cu pompierii a dat-o la pace, au consemnat că incendiul a pornit de la un scurt circuit. - Păi, și n-a fost așa? întrebă Dan a lu’ Nașu. Vă aduceți aminte cînd l-a sancționat, la fel, pe Mișu electricianu’? Tot cu zece la sută, că le-a dat oamenilor curent de treioptzeci la priză după ce a reparat un transformator de cartier, de le-a ars ălora toate aparatele. Două luni nici n-a dat pe-aici, era trist și se plângea la toți că al dracu’ șef i-a luat coniacul de la gura copilului. - De fapt, n-a fost chiar scurtcircuit. Mi-a mărturisit a doua zi nepotu-meu că a ațipit și i-a picat țigara pe pînzeturi. - Parcă știam că francezii se „icinerează” cînd mor, zise Bicuță. Cică e o modă la ei, să arză cu artificii. - Aia e moda la indieni, Bicuță, să se ardă morții, nu la francezi. La francezi doar ocazional. - Indieni, francezi…tot un drac. Dar asta mă face să mă gîndesc că ar trebui să iau și eu un „extensor” d’ăla de stins focul, că tot m-au avertizat pompierii că mă amendează. Dacă ia foc restaurantul de la vreo țigară? Nici asigurare n-am. - Păi cu cîte cratițe ai întinse pe jos, la ce-ți mai trebuie „extensor”? întrebă Dan a lu Nașu. Săndele, îmi pare rău pentru fratele tău, așa că o să beau o bere. Și vărsă cîteva picături din lichidul galben, în găleata de lîngă el. - Apropo de asigurare, zise Dan a lu’ Nașu. Mă duc să-mi schimb parbrizul la mașină, că mi l-a spart unul cu piatra. Și acolo, la service, vine și un țigan cu un bemveu pe platformă. Se uită mecanicul la motor și-l întreabă: „Auzi, bre, da’ ce dracu-i făcuși la motor, că l-ai terminat de tot?” Și țiganul începe să explice: „Mi-a adus cumnatu’ lemuzină din Hanglia șî m-am dus la plimbare cu țiganca mea șî cu ăla micu’. Bag io viteza unu, zîp! Sare la optzăci kilometri. Bag viteza doi, sare, zîp!, la suta. Bag viteza trei, sare la suta cincizăci. Ne bucuram cu toții că ce bine merge mașîna, așa că bag și viteza patru, zîp, și se duce ca glonțu’ la o suta șaptezăci. Pe urmă, zîp! bag a cincea și fuge la două sute. Șî pe urmă, văz că scrie pe mîneru’ de viteze „R” și zîc: Zîp! Să-i dau șî rachetă, mînca-ți-aș!