Poezie
mereu împreună
1 min lectură·
Mediu
cobor încet zidul singurătății
cu pași șovăitori îți pipăi aura
brusc, apoi, mă las pradă uimirii
te simt, îmi șoptești minunea.
încătușat în secolele umbrelor
mă scutur de lanțurile grele
plutesc prin negura orbitelor
derutat, ca o plută cu vele.
îmi tresar speriate pleopele
colți de lumină mă străpung
apoi mă învăluie soarele
mă săruți, coșmarul a fost lung.
te ating, îți desenez conturul feței
degetele-mi au încă urme de polei
tu înfrigurată mă alinți
-nu ești nălucă și nu mă minți.
rămâi, rămâi cu mine toată
respiră-mă, dezmiardă-mă, sufocă-mă
ori fi și tu, ca toate cele, hoață
ce m-au redus la stadiul de paiață.
mă odihnesc încă pe umărul tău
îmi șoptești că nu-mi vrei răul
oare să mai pornesc pe acest drum
ce mi-a lăsat mereu sufletul scrum?
nu văd dincolo de ochii tăi
mă pierd în marea lor de jad
valuri mă împroașcă ușor
în genunchi, la gura ta eu cad.
și dacă a fi să mă înec iară
măcar să fie dulce vară
pielea netedă să ți-o mai mângâi
prin nisipul alor tale văi.
și nu vreau decât râsul tău
să-mi cânte pașii spre apoi
când lipiți stăteam lângă pârâu
iar apa ne iubea goi.
012473
0
AE