Daza

Ușa se izbi zgomotos de perete, fărâme de tencuială împrăștiindu-se dezordonat pe podeaua de lemn înnegrit. Camera păru pustie. Lăsă în urma-i umbra unui parfum familiar care persista, parcă, pentru

Trec ceasuri fara numar. Ne transformam in oameni, ne aruncam in costume cu forma ce afiseaza zambete placide inramate in ochi colorati. Caldura nu ne atinge. Lacrimi roz ingheata din cer, se astern

Feerice ganduri se-abat peste noaptea din noi; ocolim reciproc aceeasi alee, aceeasi moschee, aceiasi ochi frusti nemarginiti de dor...Domol inchinam aceleasi rugi oxidate de ploi- le-aruncam

Rasufla vantul printre amintiri. Ne zbatem sa fim reci, indiferenti, inimi de gheata si aparent mute. Striga iubirea din noi tot mai rapusa. Ne-ncearca colivii reci cu ochi de papusa inerti,

Impovarat pe soclu-i de vise nestinse, ucise, Regele doarme surprins in nemurire de zori revarsate in onicsi empirici, crucificate de pacat. Cuprins de remuscare placida, arsa,

Cele din urma frunze planeaza în ritm de vals mortuar peste cimitirul sufletului zgribulit. Un singur mormînt verde, viu, de marmură sacră, vegheaza asupra întregului odată atît de înțeles. Păsări

Fac alpinism pe un vulcan...abrupt. Lipsa accentuată de oxigen mă face sa îmi pierd echilibrul; prea multă cenușă, prea mult fum și o singurătate acută...civilizația unei lumi colateral înghițită

O ființă stă în palma-mi tremurândă, facută cuib. În vinele-i mici și plăpânde ultimul fir de viață se subțiază cu fiecare secundă. Mă privește cufundat în ultimele-i clipe de lumină, cu ochii-i

Mi-e dor Și chipu-mi e gol. Văd oameni pe stradă, Teatru de păpuși Cu globuri de aur reflectate-n zăpadă. Cristale de gheață devin candelabre... Stau singur pe străzi E străin și

Arde pădurea, toamnă in suflet, Iubire boemă de perle si nuferi Te simt printre frunze, si ploaie, si vant, Un mormânt de doruri în mijloc de camp...