Frânturi de suflet

Ușa se izbi zgomotos de perete, fărâme de tencuială împrăștiindu-se dezordonat pe podeaua de lemn înnegrit. Camera păru pustie. Lăsă în urma-i umbra unui parfum familiar care persista, parcă, pentru a face în ciudă pustiului ce se revărsa în suflet. In camera cu ferestre cu zăbrele, pereții îmbrăcau forme ciudate, mulându-se ca o carapace peste pielea aceea fină, neispășită de păcat, devoratori. Tainice gânduri crepusculare ardeau mocnit, inferior simțurilor lumești. Singurătatea o pândea ca o fiară înfometată, cu colții lucii, cruzi, pe care viața însăși îi mâna. Lumina difuză provoca teamă. Rămase cenușa. Chemarea ei în noapte, neputincioasă, nu doborî distanța. Stihii călăuzite de propriu-i suflet s-au izbit de neputința iertării – a lui, neuitatele neîmpliniri – ale ei...