7 octombrie Aceeași mecanică absurdă

Orașul s-a trezit cu același zgomot de șenile. Rutinei de ieri i s-a adăugat astăzi o peliculă groasă de mâzgă morală: am privit, de la nivelul trotuarului, spectacolul pur al parvenitismului și al inumanului ridicat la rang de virtute civică. Oamenii nu mai merg unii pe lângă alții din inerție, ci se calcă în picioare cu o lăcomie surdă, biologică. Spiritul gregar a transformat mulțimea într-o masă compactă de manechine programate să vâneze profitul, capabile să calce peste cadavre pentru câțiva centimetri în plus pe scara socială sau pentru o iluzie de statut cumpărată în rate. Fățărnicia a devenit fluidul respirator al acestei societăți. Privirile sunt reci, speculative; fiecare salut e o tranzacție, fiecare zâmbet — o evaluare de piață. Gândul fix al înavuțirii a deformat trăsăturile fețelor, le-a ascuțit unghiurile, transformând expresiile umane în grimase de prădători de birou. Am simțit o neputință violentă în fața acestei indolențe colective, în fața acestei tăceri complice care aprobă abuzul dacă el aduce un câștig. Nu mai e vorba de geometrie plată ca ieri, ci de o mecanică brută a strivirii. Societatea e o uzină uriașă care macină destine pentru a produce capital, iar oamenii sunt bucuroși să fie combustibil, atât timp cât cenușa lor lucește a aur. Seara a căzut ca o execuție discretă, lăsând în urmă doar mirosul de asfalt umed și ecoul unor ambiții meschine.