nu se uită nimeni

la cât de amețită sunt acum inima ar putea fi la fel de bine o schelă pe care singurătatea se mută de colo acolo și ne convinge că suntem una și aceeași piesă pe care îngerul o întrebuințează pentru a da viață încăperii. frunze ne mătură somnul. ni se strânge pe mâini pe față ca o piele de prea mult timp la albit. mi-a amorțit umărul furnicile forfecau între noi eu ascult cum sfâșie câteva șoapte de azi-noapte atârnă cearșafurile la zvântat. sunt și pereții buni la ceva icnesc puncte cardinale și nu ne mai folosesc la nimic mâinile. scaune au descotorosit locul vocea mea crescuse înăuntru ca un zeu păgân fără drepturi de autor. fereastra o deschide un soare plâns ziua dincolo de noi e un negativ mai vechi doar lucrurile care au importanță sunt voalate. Recunoaștem respirația agitată a morții ca și cum ar fi pierdut trenul cu oameni părăsiți