Nu sunt stele pe cer;
rânjetul nostru le-a ucis.
Îmi petrec zilele în beznă
scormonind după uitare,
dar gândul mereu mi-e învins
de amintiri nebune,
de scrâșnetul viu din visare
ori de vreo
Îmi port tăcută vina ne-ncrederii în mine;
surâd ușor, dar practic mă lupt să birui toate:
și logica ce spune întruna “nu se poate”
și asprul meu principiu de a mă-nchide-n sine.
În fiecare
Lasă focul tău să zboare
\'n ochii mei de noapte stinsă
pașii grei să îmi măsoare
palmele de lut și rouă
ghearele de pradă-nvinsă
adormită-n lună nouă.
Lasă cântecul să tune
printre
Poate cerul era prea vânăt
în ziua aceea
în care am decis să spintec burta chitului
- „am decis” sună straniu pentru
o umbră.
Așa mi se leagănă toate,
în ritmul bolnav
de la ochii tulburi la
Cum miros a mucegai,
a piatră ucisă, a jale,
a înecat ținut de pai,
norule, mâinile tale.
Ai stat pesemne mult sub ploaie,
mestecând nisip în dinți.
Ai lăsat fulgere să te-ndoaie
să
Parc-am renăscut din neguri,
din lavă fumegândă, suită,
un fel de Phoenix, dar întors;
aceeași, în alt fel alcătuită,
cu pieptul deschis fioros.
Hrănită-n subteran cu mușchi de piatră,
însetată
Niciodată n-a fost departe de mine
tăcerea;
ca acum, niciodată,
durerea,
lumina.
Am fost cântec stins odată.
Sunt umbra ce-și poartă
căderea și vina.
În ochii mei
nicio lucire
vreodată
–
Tu vrei să-mi vezi numai zâmbetul.
Ce să fac atunci cu amarul din sânge?
Să-mi deschid venele în tăcere
când nu ești prin preajmă?
Mi-au fost smulse și aripile gri,
dar tu vrei să mă vezi
