Poezii

Cum miros a mucegai, a piatră ucisă, a jale, a înecat ținut de pai, norule, mâinile tale. Ai stat pesemne mult sub ploaie, mestecând nisip în dinți. Ai lăsat fulgere să te-ndoaie să

Tu vrei să-mi vezi numai zâmbetul. Ce să fac atunci cu amarul din sânge? Să-mi deschid venele în tăcere când nu ești prin preajmă? Mi-au fost smulse și aripile gri, dar tu vrei să mă vezi

Poate cerul era prea vânăt în ziua aceea în care am decis să spintec burta chitului - „am decis” sună straniu pentru o umbră. Așa mi se leagănă toate, în ritmul bolnav de la ochii tulburi la

Îmi port tăcută vina ne-ncrederii în mine; surâd ușor, dar practic mă lupt să birui toate: și logica ce spune întruna “nu se poate” și asprul meu principiu de a mă-nchide-n sine. În fiecare

Nu sunt stele pe cer; rânjetul nostru le-a ucis. Îmi petrec zilele în beznă scormonind după uitare, dar gândul mereu mi-e învins de amintiri nebune, de scrâșnetul viu din visare ori de vreo

Niciodată n-a fost departe de mine tăcerea; ca acum, niciodată, durerea, lumina. Am fost cântec stins odată. Sunt umbra ce-și poartă căderea și vina. În ochii mei nicio lucire vreodată –

Lasă focul tău să zboare \'n ochii mei de noapte stinsă pașii grei să îmi măsoare palmele de lut și rouă ghearele de pradă-nvinsă adormită-n lună nouă. Lasă cântecul să tune printre

Parc-am renăscut din neguri, din lavă fumegândă, suită, un fel de Phoenix, dar întors; aceeași, în alt fel alcătuită, cu pieptul deschis fioros. Hrănită-n subteran cu mușchi de piatră, însetată