orașul convoaielor

pe aici norii trec ca niște convoaie.

în fiecare zi mă trezesc mai lucidă, ca și cum peste noapte

toată capacitatea mea de adaptare

constă în a visa pe repeat același cadru îmbrăcat

În fantasme.

sunt singură și urc un deal.

picioarele mi se frâng și tot ce pot să fac

e să încerc să strig. e ca într-o dictatură în care

corpul îți e dușman, nimic nu te mai ascultă. îți spui:

cine mai validează acum necesitățile acestea de confort și imagine?

tot ce îmi doresc e să mă trezesc pe bancheta din spate a unui tir,

dormind în timp ce călătoresc.

sau o rulotă imensă în care să trec pe lângă trenuri, să fiu

paralelă cu șinele, și ploaia să-mi stropească fața.

pe aici crește dorința — linii roșii ce te avertizează despre prezent.

ai mâncat suficient, ai curățat locul, ai asanat puțina bucurie

pe care o simți zi de zi.

sau ai lăsat totul în urmă precum o mamă care își lasă

puii să meargă în urma ei cu anii,

crezând că nu se vor descurca niciodată singuri.

deși nu acesta e instinctul lor, doar al tău.

sau ai lăsat totul / pentru acel mâine / mereu mâine.

//

am ales să declar că orașul meu e orașul convoaielor.

când stau în casă și scriu la laptop, îi văd:

muncitori care merg în convoaie,

profesori și medici,

spitale și școli ca niște marsupii.

și mii de oameni triști împiedicându-se pe asfalt, încercând să prindă celelalte convoaie.

//

în spatele tirului, aștept să intrăm în oraș.

pentru ce, tu, îndrăgostită, ai lăsat armele jos?

faci parte din ultimul convoi. te miști greu. respiri. te agăți.

dar nimic nu e suficient. pur și simplu îți place să crezi că viața e mai frumoasă,

e mult mai frumoasă decât atât.