Poezie
the city that never sleeps
2 min lectură·
Mediu
mă opresc lângă un zid plin de graffiti și praf
văd în el conturul grădinii bunicii
unde odinioară creșteau roșii ca niște inimi coapte
acum miroase a ciment ud și a fântână uitată
sub tălpi se aude doar zgomotul orașului
trotuare crăpate și pași grăbiți
dar în gândul meu se joacă o fetiță desculță
care adună melci după ploaie
un claxon mă rupe din vis
trece o dubă cu muzică agresivă
și brusc îmi amintesc de un pick-up vechi
care cânta încet la umbra unui gutui
o femeie plânge în telefon în fața unui supermarket
îmi vine să o strig mamă
deși nu e mama mea
dar poartă același halat de pânză subțire
cu miros de supă și tutun
dintr-un balcon cade o pătură
o prind din aer și mi se pare că e cerul copilăriei
încă moale
cald
încă albastru
mă așez pe o bancă ruginită
și încerc să-mi amintesc cine eram
înainte să devin acest corp care merge mereu
fără să ajungă nicăieri
lângă mine trece o bicicletă cu roți colorate
un copil râde cu toată gura lui fără dinți
și pentru o clipă
orașul îmi începe din nou să respire
dar eu știu
că în acest oraș care nu doarme niciodată
niciun vis nu rămâne nevătămat
00719
0