Poezie
cîntec de leagăn
1 min lectură·
Mediu
//
abia în ianuarie au căzut toate frunzele.
frunze albite cu clor,
în grădina din spatele casei.
păsările păreau de sticlă.
copacii căpătaseră forme de cristal.
eu priveam de la geam și auzeam trenul cum fluiera în vale.
nu mai ningea.
daca aș descrie mai departe cum era
aș zice că totul părea pe moarte.
pentru că geamurile erau negre și tot ce vedeam era
negativul unui film vechi.
am tras până la capăt de bandă.
am rupt ultimul cadru și l-am pus ca pe o fotografie în
geam.
prin fața mea trecea trenul fluierând mai departe.
mi-am văzut de zeci de ori fața în geamurile vagoanelor.
ceilalți mă priveau și ei.
dar nu reușeam să mă urc.
am oprit filmul și m-am întors acasă,
nimeni nu mă auzea. era liniște.
duritatea suprafețelor pe care călcam
mă făcea să simt că sunt vie.
am spart o pasăre de sticlă, am luat o frunză albă în mâini.
și așa mi s-a părut atunci că e viața mea.
așa mi s-a părut atunci că e viața tuturor oamenilor.
o pasăre spartă, o frunză ruptă, un tren care nu se mai
oprea
un soare
care se legăna, se legăna.
00701
0