Poezie
davidoff
2 min lectură·
Mediu
//
îmi legăn picioarele
pe străzile orașului.
la azimut soarele scârțâie. un disc zgâriat.
de unde atâta foame.
atât dor.
parcurgem pădurile din zonele metropolitane.
suntem animale nocturne care ajung să
se împerecheze din instinct.
de unde atâta lumină care ne orbește.
aici suntem doar cerșetorii și noi
în jurul cadavrelor oamenilor abandonați.
vom face disecția pe corpurile lor.
știm că nu vom afla nimic.
ne vom murdări puțin mâinile cu sânge închegat
vom arunca cuțitele în primul canal dezafectat.
doare să știi că moartea e rece dură și necesară.
doare să știi că nu trebuie să tai nimic ca să să ajungi
selfless.
aici a fost cândva o mănăstire în care
ni se violau sufletele fără rușine și milă.
aici sunt reflectoare gigantice care ne surprind
pe străzi noaptea atunci când încercăm să fugim
departe de aziluri.
în ele se moare de frică. de inimă rea plină cu săruri
acide care au transformat-o într-o bucată de carne arsă.
inimă goală plină de medicamente fantasme
alcool și singurătate morbidă.
aici mușchii lor sunt puse în borcane
cu capace de fier și bine înfiletate.
aliniate pe rafturi. numerotate.
nu mai am unde să mă ascund.
trec în cealaltă parte.
trecerea e ușoară.
îmi legăn picioarele pe marginea unei clădiri înalte.
de sus orașul e fascinant.
mă numesc davidoff. am fost în borcanul cu nr.71.
am fost diagnosticată cu sindromul stockholm.
am început să mă identific cu gardienii.
un mecanism defensiv, de a p ă r a r e.
am început să-i iubesc.
am început să fac dragoste cu ei
în cămăși de forță
și legată de paturi.
am ales supraviețuirea dar n-a fost de ajuns.
visez.
am ales nebunia. am spus:
luminile orașului să fie orgasm.
moartea să fie curată și clară ca o soluție
dezinfectantă pentru suflet și trup.
a fost.
00657
0