Poezie
prima injecție cu epinefrină
3 min lectură·
Mediu
trei săptămâni de liniște
în care soarele n-a strălucit.
au fost gânduri ca niște
erbivore înfometate
traversând o pajiște arsă.
trei săptămâni
singuri cu suflul nostru calm și senin.
o plimbare de noapte
pe o stradă pustie din centrul vechi al orașului
pe lângă bicicletele legate cu lanțuri
aproape senzuale, lustruite și strălucitoare,
așteptând.
șocuri care te scot din starea de groază,
după care se așterne o liniște compulsivă.
un șir lung de blocuri vopsite proaspăt roșu și galben,
din cartierele mărginașe
acolo unde câinii se ling unul pe altul.
sunt câini cuminți care își ascut în tăcere
instinctul de luptă.
sunt temerile. sinistre și indispensabile.
atunci când ai tăi au spus nu este necesar
să te străduiești prea mult.
nimeni nu o face.
e de ajuns doar să intuiești dezastrele.
te lași în jos ca un animal obosit.
e la fel ca lupta cu gravitația.
pe drum mărșăluiesc camioanele
schmidt cargobull căutând ieșirile.
acolo, între oraș și sat
miriștile sunt încă negre sau moarte.
așteaptă combinele, utilajele electrice de îngropat
cu lamele lor strălucind,
retezând aerul.
asculți de
centrii nervoși ai nesiguranței care te avertizează permanent
că tot ce e bun și frumos
e învelit într-o folie strălucitoare și rezistentă.
dar uneori e suficient să scoatem ghearele și să rupem.
tot ce poți face mai bine
e la fel ca sfâșierea.
prin fața ochilor îți trece o mică parte din viață,
în amurg.
trailer-ul unui film din care îți rămân pe creier
scânteile orbitoare ale aparatelor de sudură
și lipsa de frică.
stai oarecum singur, așteptând un tren
aproape de miriștea orașului.
e ceață și o obositoare
senzație că furtuna se apropie.
momentul slow-motion al filmului:
e tot ceea ce construiești.
e seară, e același câine care te așteaptă,
cu multă mulțumire și obediență
îți linge plăcut mâinile
își ascute mai departe instinctul de luptă
pentru mâine.
și seringile, frica, soarele mic și negru,
toate în autoclavă.
acest vas închis ermetic pe care îl cărăm tot timpul,
ca pe o boală rușinoasă,
până erupe.
în minte,
fașele de tifon învelesc pământul
ori de câte ori e nevoie pentru a opri sângerările.
în realitate, trenul zguduie plăcile tectonice.
prin vibrații,
mușchii se mișcă, până încep să funcționeze normal.
cel mai bine ar fi
să rupem
alternanța frică liniște somn care ne alimentează.
chiar dacă seara nimeni nu uită că
instrumentele chirurgicale se aruncă
în tăvițe de fier.
se sterilizează și din ele o să înghițim din nou
mâncarea și viața ca pe niște comprimate filmate.
021229
0
P.S. Câteva ore pagina aceasta a stat deschisă, suficient cât sǎ lumineze înăuntru.