Poezie
numb
2 min lectură·
Mediu
am plecat de mult într-un vagon vechi
am pus i-phone-ul să deruleze
ceva despre iarnă
geamurile îmi mențin cu forța
respirația înăuntru
e o iarnă cumplită
dorul crește
cerșește eliberare
un deținut despre care nu știu nimic
stă singur in celula lui
și ceva mă doare sigur
rămân aici
în tăcere
în frig
în boala noastră autistă care ne-a prefăcut
în doi fumători de vise
fumul se desprinde de noi
odată cu aburii locomotivei
șerpuim printre creste
sunt boala care îmi acoperă inima cu gudronul
rămas după explozia nucleară
sunt cenușa care s-a așternut peste zăpadă
nu cunosc moartea
nu cunosc viața
cunosc gratiile prin care văd trenurile mărșăluind
și nu se mai opresc
am visat copii uciși
moartea era acolo sus
eu eram
acolo sus cu ei în brațe
în lumina albă a telefonului fețele lor mici păreau
o rețea de fibre cu pori electrici
un ecran de pixeli ce împingea în afară
durerea frica țipetele
imagini live din teatrul unui război oarecare
noi eram cameramanii
ne acopeream fețele cu cârpe negre să nu se vadă
cât eram de distruși
în interior eram din nou singură în vagonul vechi
într-o iarnă frumoasă
trenul șerpuia, pe playlist urma Måneskin
i wanna be your slave
nu voiam decât să evadez
dar filmul era încă la început,
boala intrase în noi demult
eram într-o platformă cgi movie
singuri pe platoul imens din plexiglas
undeva cineva construia în background d e t a l i i l e
liniile fine ale fețelor, trăsăturile delicate
ochișorii negri încă neînchiși
zulufii copiilor uciși
și gratiile.
031281
0
GP