the others

ploaia nu s-a mai oprit.

ne-am înfășurat brațele în bandaje

și am plecat mai departe

pe drumurile umede ale orașului.

aveam pastilele în buzunar

în caz că anxietatea ne-ar fi oprit din mers.

printre blocurile gri ne-am simțit atât de singuri

încât am încetat să respirăm.

în geamurile mari ale clădirilor de afaceri

se izbeau păsările negre ale toamnei.

[ bătrânii și oamenii și copiii mergeau cu capetele în jos.

ca și cum sub asfalt s-ar fi aflat

ceva din ce nu găsiseră de-asupra lui.

doar noi mergeam cu ochii ațintiți în zare,

privind rețelele de cabluri prin care

circulau toate visele noastre.

inimile noastre erau tractoare care brăzdau

pământul negru dintr-o stepă

uitată.]

temerile noastre s-au adeverit.

orașul era plin de fantome care se lipiseră

de ziduri ca niște afișe colorate.

ne-am apropiat de una. o fetiță a străzii

îmbrăcată într-o rochie roșie, murdară și mare.

a spus:

o aștept pe mama.

știam că pe ea o așteaptă.

am învelit-o cu brațele noastre pline de bandaje

și i-am zis:

o să vină, într-o zi.

am scos o pastilă și i-am dat-o.

ea a luat-o și a zâmbit fericită. a zis:

nu, n-o să se mai întoarcă.

doar păsările negre se întorc. mereu, mereu și mereu.

ne-am uitat în jur și am văzut că așa era. eram în același oraș

cu blocurile lui triste/ cu oamenii lui fără dumnezeu, cu străzile lui umede

si păsările care nu mai conteneau să se izbească de geamuri.

acasă, ne-am așezat pe fotoliile noastre calde

și ne-am gândit la fericire.

a fost bine până când ne-am amintit de fetița în roșu.

ne-a apărut în vise / un coșmar în care se uita la noi cu ochii mari. negri

și repeta. sunt moartă. sunt moartă.

și i-am spus:

nu e adevărat, orașul e mort/ viitorul e mort/ ceilați sunt morți.

tu ești singura v i e.

și i-am promis un vis în care să fie fericită.

[ iar visul a venit, dar nu mai știam dacă era visul nostru sau al ei.]

*

ploaia nu s-a mai oprit. a plouat zile și zile în șir. a venit iarna.

și atunci când a început să ningă, orașul s-a făcut alb și strălucitor.

era frumos și frig.

iar

în mijocul lui

stătea

o fetiță în rochie roșie.

o fetiță fericită care

împărțea trecătorilor flori,

artificii și pastile mici, albe

ca niște fulgi de nea.

noi ne uitam

printre zidurile care se crăpau din când în cănd

și prin ele puteam vedea aievea,

lumea ei frumoasă si strălucitoare.

era un tunel luminos plin cu jucării de pluș,

sandale cu barete roșii și albe

stănd în picioarele ei. acolo ambulanțele circulau într-un singur sens,

iar mașinile viitorului continuau să scrie programele lor /

cu brațele lor moarte / în creierele noastre moarte. iar la capătul lui, da, erau aceleași păsări negre

izbindu-se de zidurile tunelului,

și se întorceau mereu, mereu și mereu.