Poezie
ultima noapte de iarnă II
2 min lectură·
Mediu
sunt în cutia craniană a acestui
oraș și privesc înafară / sunt o
privitoare pentru care orașul nu mai înseamnă
decât drumuri
până la supermarket și înapoi
prin
parcele de zăpadă
ce încă mai ocrotesc pământul ud
primăvara mă prefac într-un ghiocel și respir
de sub pământ cu putere
înainte ca excavatoarele să vină să
întoarcă brazdele
așa cum
puii de vrabie așteaptă
în cuiburi
cu gurile larg deschise
hrana
în nopțile mele de insomnie
marile cladiri
și-au închis porțile
marile corporații au dat faliment
cineva își taie copacii / înghit seva lor
acesta e un algoritm crescător
în serile de primăvară: detectez farmecul
vieții într-o omletă simplă și un film anime
ca pe o eroare de programare
(sunt atât de libera dar nu pot fugi
ca în visele contrastante când nu poți să urci dealurile
către biserică)
nu poți să te rogi lui d-zeu,
sa strivească orașul cu talpa lui grea
să rămânem doar noi doi
în acest capăt de lume
cu creierele noastre infectate de teamă
acum că a trecut și ultima noapte de iarnă încă visez o ninsoare
care să mă vindece cu albur ei pur
să mă eviscereze
să fiu femeia rea
femeia care stă departe de casă
uitând să-și hrănească copiii
femeia care se uită toată noaptea pe cer
alunecând pe-o altă planetă
de aici din cutia craniană a orașului
visez ca amândoi suflăm cu aceeași respirație
florile negre / florile de metal ale morții
și nimic nu ne poate opri.
001822
0