epitaf pentru sacha

*

în poeme nu există viață reală. poemele sunt un artificiu

în care poți să spui că :

soarele varsă noroi peste oraș.

când soarele strălucește normal, la fel ca în fiecare dimineață.

în poeme

nu

poți să spui:

desprinde-te.

desprinde-te.

desprinde-te.

*

la fel ca la "dezastre in aer",

când pasagerilor le cad

măștile de oxigen, iar avionul se prăbușește pe pistă.

în viața reală e depresurizare.

pregătire pentru impact.

moarte.

în poeme, nu există frică.

există orașul în două dimensiuni,

există oamenii într-o singură dimensiune, niște puncte mari

care se hrănesc zi și noapte, cu vise. în poeme e o linie

lungă, necontrolată și nesfârșită de aer care se mișcă la cea mai mică atingere.

*

dacă ar ieși din poeme, sacha nu ar mai fi un nesemnificativ obiect de jucărie, iar,

eu nu aș mai fi un copil imaginar. eu nu aș mai fi un copil imaginar.

s-ar trezi singur la marginea orașului acoperit de haine negre si groase,

un om care merge în suburbie,

zi de zi, la muncă.

în viața reală nu i-aș mai putea spune lui sacha:

detașează -te.

detașează - te.

detașează -te.

cum și-a spus cooper sieși, in “interstellar”,

nu de trei ori, ci o singură dată,

înainte de a sări în gaura neagră.

*

deși aș vrea. iar soarele ar continua, prin perdeaua de nori

să verse noroi, să ne încălzească

în diminețile friguroase, precum pământul învelește tuberculii plantelor care așteaptă să iasă,

de sub pămant

de sub pământ,

în primăvară.