Poezie
marș împotriva secundelor
2 min lectură·
Mediu
blocurile au fost cândva penintenciare în care detinuți ca noi au locuit
au agitat batiste roșii
ori de câte ori
religia ne-a împiedicat să urâm. am lăsat totuși dragostea să se izbească de asfalt.
apoi am fost copiii cuminți ai gardienilor
am vizitat crematoriile unde ard păsările ucise de pandemii
înainte de primele zboruri.
mai târziu,
bormașinile fricii au făcut găuri în noi.
am ajuns oricum un fel de stropitori din care curge sângele
ne–am legat funiile de inimi, de tuburile de evacuare, pentru a fi deversați
odată cu lăsarea întunericului.
#
cu hainele muiate în fumul din adâncul pământului
încă adulmecăm câmpurile electrice.
pe toate dealurile, lichidele grele
curg în aval.
nicotină și păcură desprinsă din acoperișurile blocurilor. ne intră
mai departe în piele.
spre poarta de la ieșirea orasului e liniște.
poarta e ca un sas. într-o parte
pădurea cu animale sălbatice,
terenurile revendicate de corporații
întinzându-se până la orizont
în cealaltă/ vidul, dragostea.
#
aici rămânem singuri până la moarte
printre magnoliile uscate ce înconjoară orașul.
- dragostea mea / am mai făcut-o și inainte și ne-am întors
nu stiu cum
în coloanele nesfârșite ale oamenilor care
visează și merg.
încă ne ținem pumnii strânși pe timpul marșurilor de noapte.
cel mai încet
curge lumina galbenă a felinarelor iar volții se împrăștie pe străzi.
vocea agitatorilor e țipătul hienelor ce se aude în depărtare.
la fel ca forța ce accelerează stelele / avem acea energie întunecată
care ne face să
rupem rîndurile.
când sângele care ne parcurge inima o să se despartă de corp.
când dragostea se va rupe și ea ca o pânză uzată.
001.684
0