my own dark attic

aici soarele apune la miezul nopții.

suntem străbătuți de curenți electrici care ne măsoară anxietatea.

suntem treji, dar visăm.

#

și totul devine mai clar odată cu lăsarea nopții în care simți că n-o să mori niciodată

la capătul holurilor lungi de spital unde acum nimeni nu mai strigă

iar tu rămâi lipit de cel mai apropiat perete lângă

pungile mov de seringi. în pod e cald și bine/

se apropie seara / aici

poți auzi cel mai bine cum latră câinii ucigași. în ultima vreme

îi dorim din ce în ce mai mult / legați de paturile noatre

ne vedem învățându-i să lupte

pentru apărarea noastră.

aici e căldura interioară care se revarsă în aer și praf în timp ce

îți ascuți inima ca pe un mușchi crescut direct în carne.

#

durerea care poate fi de orice fel. de asta se îmbracă costumele împotriva durerii

dar ea tot este injectată cu o seringă gradată/ la fiecare linie

tragi aer în piept și respiri.

acum știi/ ai niște fantome mici albe în interior. tu și celelate trupuri în convulsii

întindeți un cearșaf pe fațada unei case părăsite și–i scrieți povestea .

centrii respiratori se contractă iar valorile sunt trecute în tabele care într-o zi vor ajuta.

când toate manevrele în vederea deconectărilor

vor fi făcute automat/ la fel ca decuplările sistemelor electrice

ale centralelor nucleare / in caz de avarie.

în cazul casei de la nr. 423, atât rămas de spus / ce a iubit omul ăsta

e bine ascuns printre fantome și îngerași de piatră, în pod.

când o să treci pe acolo, noaptea, în urletele câinilor flâmânzi / necunoscuți

nici n-o să simți durerea.