Daniel Dăian

cuvântul blond și atroce rupi în mine carnea până la celulă cerni și te cerni de toate răutățile cu lume și fără lume să asculte căzutul ăsta neobișnuit de ieri și de altcineva într-un iad

ca niște mecanisme prin care vezi lumea la persoana întâi și în acea clipă probabilitatea de a fi adevărate se lasă greu privirilor de parcă ar refuza cu desăvârșire să-și trădeze chipul

cu ușoare trăsături de felină pentru că strada este mai lungă decât în mod normal atunci când cobor din pat pe jumătate încălțat cu un alt trup pe care nu văd nici o etichetă realizez cu

printr-o piele tăbăcită zilele altora este o libertate asumată la capătul unei țigări fumată într-un loc anume ales din imaginația mea mereu pe fugă iar în locul acesta unde zâmbetul atins

am deschis ușile apartamentului dintr-o lovitură de pisică aflată la granița dintre lumi și cu o jumătate de trup am început să exersez dezobișnuirea

trăiesc în mijlocul lucrurilor nu am nici mamă nici tată nici frunte să mă sprijin atunci când tac lichidul de la sfârșitul paharului unde plasticul s-a contopit cu mintea mea atât de mult

gura ei vorbea cuvintele ei vorbeau mâinile și picioarele vorbeau în fiecare zi când sărea de pe balcon spre fereastră și în fiecare zi cădea exact în același loc unde știa că vocile

am văzut cum îi curgea sinceritatea printre sâni ca un drum unde orice furt este ajutat să fie furat de oameni necondiționați să clipească făra nicio deosebire pe sub măști atât de mult încât

ce are întotdeauna dreptate atunci când este vărsată neglijent pe sub bufet și dacă tot suntem atât de mult pe cât știm că nu suntem ei bine în acel moment extrem de particular dreptul de a

ca niște escadroane aeropurtate cotrobăind subtil primul și ultimul cuvânt dintr-o clădire îngropată sub zece etaje de înălțime

-O cădere! -Căderile ne apropie de lucruri? -Uneori. -De ce numai atunci? -Pentru că suntem evidenți! -Adică un fel de intrumente care slujesc inefabilul?! -Nu! Niciun fel. Doar punctele unui

încât îmi vine să vomit un cutremur care să vă trezească pe toți!

În venele tale furtuna făcea ravagii în numele celui care aduce apa. Sunt un alt personaj. O lașitate plimbându-se departe în spatele bordurii un întrebat al cărui gât după ce s-a îmblânzit sub

Acționat sinaptic sau chiar din reflex. De tine privitorule clarvăzătorule și atoateștiutorule pentru că din tine femeia și bărbatul sunt eu cel care privește eu tărâmul de astăzi și de

- Așa dintr-o dată? - Păi nu așa se întâmplă toate lucrurile? Ca și respirațiile?! - Nu știu și nu mă interesează cum se întâmplă lucrurile. Dar știu de câți mușchi este nevoie să antrenezi lungul

iar șuieratul șerpilor abia intrați în viața noastră parcă au ceva în comun cu mobila din bucătărie în spatele căreia am ascuns toate acele împușcături din trecut care îți aduceau aminte de

De vreo câteva zile a început toamna. Să vă lăsați nebunia să vină la mine pentru că eu sunt tatăl proscrișilor și în palmele mele zace îngropat până la gât adevărul vostru cel de toate zilele

în ochiul meu stâng s-a cuibărit un oraș de nebuni mă rog cineva a îndesat claie peste grămadă blocuri străzi și furtuni ca și cum acest loc trebuia să devină la un moment dat singurul cimitir

Viitorul îmbrăcat în haine de deșert. O preumblare printre obsesii. Mărul lui Adam evadând sălbatic. Decapitarea unei culori. Omul sens și omul cu șobolani. O plimbare în larg. Căderile de la mică

primarul a construit o șosea cu patru benzi pentru excesele păsărilor de a zbura la joasă înălțime ca niște bombardiere strategice vii în adevărul meu oamenii sunt ascuțiți până la