[mă năpustesc în sângele tău zâmbind ca un sălbatic]

Iubirea interioară are nevoie de oglinzi, căci nu se vede în exterior, se tatuează cu râsete dezacordate, care transpuse pe note sună jalnic, înghesuie prin spațiile sentimentelor un oraș viu zbătându-se să încapă în lăuntric, cu oamenii micșorați până la spoturi, în care se concentrează esența.
Iubirea interioară s-a răsturnat în lumea actuală, e cu susu-n jos, și doar în lumea cealaltă apare așa cum este ea, percepută firesc, genuin, verace și realist.