tocmai am împlinit o sută cincizeci de respirații

apoi tu ai început să fi tot mai aproape de realitate și se auzea frigul îndreptându-se

la starea cea dintâi când pământul înghițea pastile de slăbit

iar din coastele mele țâșneau femei îmbrăcate în temnițe de sticlă

ca un ecou derutat al strigătului meu din tine

întors din cerul nostru jalnic

la sfârșitul trupului meu sărutările tale pițigăiate care aveau același ochi deschis enorm

într-o frântură de războaie mondiale

sfâșiau ultima pecete cu dinții

dar nu era o artă

mai mult o nedumerire

o înjurătură revărsată în această după-amiază sinistră care se uitase de prea mult timp

deasupra sălii de balet descheiate la toate ușile

ca o dezvirginare cu gesturile pândite îndelung în fiecare luni dimineața

când mă declar complet rutinat

în măduva sângelui tău