nesfârșirea se auzea sub pielea ta

după cum te-ai dus nu s-a mai întâmplat nimic

nici măcar nu mai avea ce să se întâmple

sau cine dintre noi doi

poate doar tăcerea între ridurile mohorâte

sau bezna din piatră

însă

parcă nici ele nu mai erau

nimic nu era

nimeni

și crescuse deasupra acestui absolut nimic o cădere

picura în neștire raze galbene peste o încăpere

unde El mima începutul și așezarea eșafoadelor în toamnă

ca o mână peste frunțile noastre

dar și-ar fi dorit să învețe pe de rost uitarea

pentru că toți caii de mare sunt buni de visare

nu de viață

iar mormântul lor se seamănă cu uterul unei întâmplări care îți amintește mult

de tatăl celuilalt dintre noi

îți posed țipetele și te iubesc mândru când tânjesc după tine hergheliile pe vreme ploioasă

în care nu încape niciun acvariu

în care orbirea nu are legătură cu privirea mortului al cărui chip nu mai primește gură

din împreunarea palmelor ieșite de scurtă vreme din clor

cu mult înainte de gesturi

iar când o să plouă cu oglinzi

o să ne punem la adăpost mai întâi lacrimile

și doar la sfârșit de tot

ochiul drept

ascuns adânc

în inimă