de la sfârșitul lumii am învățat fuga pe de rost

o zi egoistă cu toane din toate părțile și gustul aproape al unei ploi lipite în ziduri obsesive

mușca bucăți întregi din plictiseala mesei cu degetele retezate unul câte unul

de gânditori cu fotoliul la cap

un fel de lasă-mă să te las domnește în acest moment în toată curtea pieptului meu

de parcă un nefăcut a decis ca astăzi să mă plictisesc de restul zilelor rămase până în tine

înaintea mea cineva își răsfoiește respirațiile de iubire filă după filă până la ultima copertă

unde nu se aude nici sfârșitul altei cărți nici începutul umblatului prin mine

ea își bea cafeaua de acum câteva ore și inventează cuvinte sângeroase

să mă lovească la mijlocul defileului cu zâmbetul ei circumscris

să mă îngroape în mine până nu se mai aude niciun gram de frică dintre lătrăturile aruncate în piele ca niște culori de unică folosință

și un plus minus infinit de pași mărunți când oameni onești își întind femeile la podea

unde le posedă lacrimile până la dispreț

ce mai rămâne după acest schimb al gândurilor și al secrețiilor pașnice?

un proces verbal care a transpirat de așteptare în ochiul închis al unui birou de investigator la statul jos pe bani mărunți

poeticul are gustul lui la fel cum femeia are gustul ei impersonal iar ideile de intrare îmi aparțin ca și exprimare concretă a unei apropieri

și cu toate acestea făptura din această dimineață mă acuză de oameni și de spânzurători

mă condamnă că am învățat să-mi fiu continuare

după moartea ei din tabelul periodic

mă descrie înaintea tuturor posesorilor de arme tăioase ca un iubitor de eșafoade și crucificări în adâncul limpede al unei ape deasupra căreia cineva a inițiat un lung monolog al pașilor

din orice verde am lua discuția asta

eu nu am dreptate în tine

cum tu

nu ai fost niciodată astăzi