Poezie
cânticel iubirii care nu e
1 min lectură·
Mediu
Iubirea mea-i plecată,
surâsul mi-e stingher –
afară plouă. Iată,
când plâng, plâng cătră cer.
Și-i totul o stihie,
durerea-i fără leac,
stau singur și-o să-mi fie
mai crâncen dacă tac.
Mă las cuprins de jale,
ca un miner, de lut,
prin galerii regale,
uitat de la-nceput.
Sunt Tristan, rupt la umăr,
cu inima pafta,
în care picuri număr,
cât ploaia nu va sta.
Pe bancă-s, orologiu,
încremenit în gol,
cu starea-i de elogiu
pre limbile de sol.
Nu vine, nu se-arată,
din norul triumfal
îmi cade apa toată
pe jugul encefal.
Că-ncep s-o văz când nu e,
cum saltă în galop,
spre alte zări din UE,
în orișicare scop.
Cum mușcă, fără milă,
din viață, un hartan,
pe când eu, nici o kilă,
măcar de pandișpan.
Cum zahăr din ulcele
îl dă, pe rând, la toți,
când eu, murat la piele,
mi-s vârf de idioți.
Cum dorul meu degeaba
se umflă ca un Prut,
când ea, se vede treaba,
nici nu l-ar fi trecut.
Așa că-s gata, ploaia
de-acum m-a hotărât,
m-arunc în... vorba aia,
de mult mai sus decât...
...
Dar nu...ia uite-o, vine
alene, drăgălașă -
„Am stat la rând!”. Și-i bine
și mușc dintr-o gogoașă...
053.570
0
Ține, totuși, socoteală:
Poți mușca dintr-o gogoașă,
Dacă nu-i...electorală!