Daniel Aurelian Rădulescu

Sunt cu mine de mână într-un deșert de suflet. Nu-i oază Și așa-s de însetat de orice și am frică să n-am... mi-e groază Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alții, ca oameni, Căci nu e

Te-oi mai gândi la mine, cu ochii duși în pâclă Din pleoapele adunate un pic, să nu mă pierzi, Ascunsă, c-un creion ce dinții-l țin să rupă, Palpitând piept de-atins, de sâni... Te-oi mai

E devenit aproape o rasă Făr’ de culoare definită. ”Exterior” îi este ispită... S-a săturat, de viață ”trasă”. Visează sigur motivat, Câștigu-i doar mulțumitor. Își face plan de

Sunt copilul de flori de mai Și-am iubirea în pumn s-o dai. Mă găsești la răscruci de vii Să-mi culegi vise, mii!... De ce nu m-ai lăsat, pe veci, Trup cu gândul să-mi furi, să pleci Din

Salut, ce faci bujor de buze Ce lași plin de culori să curgă Cum tiara de rubini Habsburgă Pe fruntea un iatac de muze!? Alo, răspunde-mi la salut, Să nu-mi lași doar privirea întinsă, Cu

Nu mai folosește la nimic limba, cuvântul, dialog, Înțelesul e inexistent, orice exprimare suferă enorm, Căci ce se aude în vibratorul pânzei de timpan E doar o ciocăneală, se rostogolind pe o

E de neimaginat... cum programarea-i falsă, nu merge tot rotund, cum pasă; de jucător abil și bine antrenat. Traseul este scurt... și-i totuși, mult, mult, chin... din nu știu ce putere ce-a

Te-am întrebat, de nu mă-nșel, odată, Ce faci în viața ta privată, Cu cine stai, pe cine ai, De iei mașină sau tramvai Când pleci - de-ai zilnic - la servici, Cine ți-e șef, de-ai copii

Stau lângă sobă, îi dau frigul C-altfel nu s-ar răci... Mă chircesc cum covrigul Și-aș boci... Și-s cu capul în jos, țin un scaun pe dos Să-mi vină minte Din firele părului, ca lăncii

Mi-am încorsetat parcă gândul în dragostea frumoasei rime, De ceva timp, nu știu; să-mi chinui plăcerea prin cuvinte alese... Mie-mi nu; pentru alții, ce-ar crede că-i tot ușor, făr’ să le pese Că

Avem proprietatea a ceea ce suntem... Și nimeni nu poate decide s-o pierzi; E cum pomii știu, după ierni, că sunt verzi Și dragostea, cum că, doar noi o inducem. Existăm prin credința de

E-un bulgăre aprins, de la frecare prin aruncare, dintr-un început. E doar un astru, dintre miliarde-n nevăzut... El este pentru noi, o piatră de încercare. Ca o-ntâmplare ne-a aruncat pe-a sa

Se zbate anul, în etate, Mâna s-o dea la nou născut, Cu tot ce-a adunat bucate, Cu tot ce bine a vrut făcut Și umple brazi de stele reci Prin care cu strămoși ne-atinge De demult, sau curând...

Sunt generația salutului pe stradă Și îmi dau locul altora în tramvai, Sau mâna la bătrân ce stă să cadă... Sar iute-n ajutor la strigătul de ”Vai!”. Mă închin cu frica sfântă să fac rău, Dar

E timpul meu să râd, să fiu iar vesel Chiar fără de motiv, doar pentru tonic Să-mi fac mintea cu suflet tot armonic Și inimii, de-are necaz, să îi zic... lese-l. Să simt că fruntea

Nu vă faceți vreo idee Că-i vreo luptă, muncă grea, De descoperit vreo cheie De-un mister, sau câmp de ara! Nu, e-o șleatcă de țânțari Proști, din ”Școala Specială”, Imitând pe

Cu fiecare zi ce trece, totul devine mai ușor, mult mai astral; Pământ rămâne greu în urmă, doar râmele să îl mănânce Până-l vor devora, îl vor face un glob de carne trivial, Viermos, în care

O pâclă fină de alb pur Am peste sufletul în ceață; Încerc, cu diamantul dur, S-o tai, să mă agăț d-o ață. Am gândul pânză de păiânjeni, Sunt prins, lipit, în labirint; Idei îmi zbat, înalt

Treci pe stradă, iar, pedestră. Lasă-mi iris să te-atingă Și din inima-mi ecvestră Să-ți las pași, pe gând să-ți ningă! Hai, te-așează, iar, în parc, Să-ți mângâi, ce-i loc lăsat! De pe

De ce oare sunt complicat, N-am versul fin, suav, ușor, Să pot să iau cu mine-n zbor Doar bucurii... Nu e păcat? Sunt prea tenebru, plicticos Și nu știu să produc plăcerea; Confund dulce

Viața este-un parcurs în paralel; De îmbătrânire fizică, fără planificare, Sau câteodată un parcurs spre țel... Și gând nemuritor într-o perpetuă exersare! Viața-i o mască adesea obligat s-o

Se moare des, enorm de des în lume; Chiar ieri s-a inundat un mușuroi Și un melc am călcat azi printre legume, Iar un vecin e-n drumul spre apoi. Am văzut azi copac tăiat și-i vară Și-un cuib

Se-ngroapă soarele încet pe deal, Este-o caisă coaptă, cu-aură de foc... E-un intermezzo, static, pe același loc; Îl poți privi, e-un gel topit, de-un aur ireal. Se duce discul, de minune, în