Daniel Aurelian Rădulescu

E timp să-mi fac bilanț de-o escapadă De fapte ce-am produs și-am fost pricină; Să văd obiectiv de-am fost de vină Și dacă ”acasă”, îi mai pot spune... „Țară dragă”? Întâi avutul, ipocrit la

Sunt doar un număr, dar de zece, un veșnic tânăr... nimic nu trece; sunt de invidiat, un ex... matriculat. Sunt cel mai cool body-super, veșnic în pull, sex am reper... Sunt cel mai

Mereu inopinată vocea în teleportare Când chiar neașteptată, este mereu surpriză Din poli se contactând într-o electroliză Fără de rezultat știut, o întâmplătoare. În fond nimic nu este total

E plină țara de licențiați... Nici vârsta nu contează, toți fac școală, Femeile prin telefon, de-acasă, de la oală... Bărbații, de prin crâșme-s învățați. Și Universități acum sunt

Sunt iar un gând, pe strada Dintr-un oraș himeric, Acum, visând balada De amor, trăit feeric. Mi se topește piept La glas de sub timpane. În vele-n vânt... mă-ndrept Spre forme

Am frică, pentru notorietate -Că-i sigur numai o capcană Ce prinde totul, lasă rană- Pedeapsă de posteritate! Motiv, n-ar fi, de-ngrijorare, De-ar fi, valoarea, absolută; De n-ar nega,

De m-ai uitat, e că ți-ai pierde mintea Ce-am sechestrat-o-ntr-un seif de gânduri Ce-l țin în palme și ascult când murmuri La altul, tot ce te-nvățasem... Rugămintea. Să nu mă uiți că ce-i mai

E cred, o lipsă de atenție fatală cu consecință psihică, carnală; o bine meritată pedepsire, a lipsei interesului... în omenire. Ne procreem, făr’ să premedităm dezastrul -necontrolați în

Cât de profund se naște, în superficial, cu timp și curs mereu neașteptat și cu sfârșitul, un eventual poetic, sau real... Riscat!? E parcă o călătorie fără nimic de convențional; cu minte,

O broderie albă stă pe-un scaun, ca o spumă Și-un fin miros de o răcoare caldă se strecoară Printre mobilierul lăcuit de ochii ce-ai lăsat să șteargă orice urmă De-atingeri... E dormitorul; un

Se joacă-n feste ne... norocul ce și-a uitat, ingrat, origini, Că o negație-l desparte, de ce el este-n fond făcut; O punctuație-ntr-un șir, delimitată sau totală, Ce gândurile-ar limpezi și umăr

Mă întreb degeaba, din reflex, De ce omoru-i de doi bani; Se pedepsind vreo șapte ani În țara mea... pământ perplex? Că-n timp ce hoții-s în conex La vârf de neam; prin dregători Se leagă la

De câte ori n-ați obosit de silă Când nu mai este țel, de tine nu ție milă Ș-ai lăsa tot, doar timpul ca să treacă Fără ambiții, sau valori, de sex ți se apleacă. Când totu-i în zadar, la bine

Își face ego-ul propriu o cultură sculptându-și singur corp, cu dalta muncii; să își câștige mușchii, precum uncii de preț... Să ne redea frumosul, de natură. Ascet, își lasă zilnic plăceri

E special când trec de-un secol către altul De-a valma, de sunt tânăr sau bătrân... Senzație am că pot s-ating străbun, Devin un uriaș de timp; cum gâzei, elefantul. E-o clipă unică-n

Ce sunt în fond; cel ce gândește Și, când gând nu-i, suflet e doar Ce plânge, râde, timp oprește Balanța... în veșnic balansoar?! Sau sunt un corp ce tot hrănesc Din mult efort, cât am

Ochii își țintesc inexpresivi printre carouri reci de gard Și mâinile și le întind -ai nu știu cui- mai mulți copii; Mai mici, mai mari, cu palid chip ca din mânjit de-un gros de fard, Speriați

Îmi mut carabalâcul des, nu țin la loc, nu-s un statornic, Nu cred în lucru, în imobilitate, C-ar fi păcat să nu cunosc dreptate… Ce-i rară, atât de rară și-o ador… atât de dornic. Îmi plimb

Asurzit sunt de-o găină Ce tot cântă pentr-un ou Pe-un cuibar, de prin grădină; Parcă-i vacă... ce-ar da bou!? ... Și de porc, sunt tot sătul, De guiț, iz de rahat; C-are coteț și

În tropot de cai năvălesc cavaleri Pe coamele-n vânt și grebăn \'n sudori, Cu pinteni lovesc în flanc, în subsuori; Nu știu de-s jockey sau de sunt ieniceri. Zăbale-s în spume și gât

Se întoarce acasă, iar târziu Și n-are paisprezece ani Și ai ei îi acceptă timpuriu -Că nu-s defel orbi- puritani, La anacronism nelibertin, Model de-o lume revolută, Cum artefactul

O pretenție!... Că altfel lumea n-ar mai exista, de nu s-ar spune cum să fie, ca și cum Creatorul sau Geneza însăși, totul, s-ar organiza dup-un patern; un alter Dio, auto-atotpretins singular pol,

E crud ce-n lume se petrece demult, demult, de mii de ani; Un soi de sclavagism al minții să nu-și proclame o dreptate Neacceptată, ferecată-n centura ei de castitate; Nu pentru cast, ci pentru

E gravă boala; somnu-mi face versuri Și dialog, fără vreo rimă, parcă-i slut. Iar lumea-i plină de poeți, poete, eresuri Doar; idei ușor de autorizat, fără statut! Ce bine-ar fi să poți vorbi