Daniel Aurelian Rădulescu

Așa aș vrea, să mori de dor și-n zbor să-mi vii de după nor, unde am cuib mereu senin și stau îngenunchiat... Mă-nchin. Doar să plutești la braț cu mine aș vrea... Să știi că sunt

... ciulini, atât de mulți ciulini se pretind floare, țepi în flori pe câmpul glod, prin prunduri cu arini uscați, că apele au secat culori, s-au dus pe alte albii, seci odată, ce-s acum

Parcă-s trecut compus, fusesem, fără să știu că voi fi fost, de atâtea ori, simplu anost parcurs... ce nu mi-l alesesem. Că timp era doar viitor, nesigur, nesfârșit ce-o fi; multe culori,

Ating din alte timpuri chip și trup pe folia-n revelator de alb și negru, sau îmi palpez culori, ce mi le rup; transpus film, folie din mine, un integru. Am simțul fizic, pertinent convins că

Cumul, de strigăte în timp, neauzite, De suferințe, fără de ieșire În talazul minții, diabolic în iuțire... Cu prăvăliri, haotice-n simțiri zdrobite. E lipsă de suport de ambient, Cu rezultat

Oceane-s, surori sclipitoare În vârtejuri de iris color... Se deschid, fie în lac sau în mare, În impuls de uimire, în fior. Au rada în pontoane de pleoape Cu dane în străfunduri de vis... De

Ispititoare suprafețe de colonizat Sunt doar ieșiri dintre abisuri sumbre... Într-o cutumă le numim, pe scurt, uscat Și sunt într-un continu derapaj, către niciunde. Din timp îndepărtat, de mii

Sunt organism asexuat; N-am niciun interes frivol... Iubirea -am deliberat- E-anacronism, e fără rol! Dorințele îmi sunt percepte; Refuz ”pipițe”, „gigolo”... Criteriu-i... fără de

O fi mai important să tot, să tot muncești, Să bei și să mănânci -ce-o viață faci- Să zidești case și să putrezești De-atâta trudă, după ce-o să zaci? Și cum acuma nu mai sunt nici poze, Doar

Cel mai adesea nu-i; este o lipsă, adică o eclipsă de-a nu știu cui. Nu-i Lună, Soare -în sclipiri pierdute- doar ființele mărunte, niște oarecare... ... Cu pretenții însă, peste

Mă bate gând să-mi fac statuie, Să mă torn singur moștenire În ipsos, bronz cu aurire Să strălucesc ca o momâie... ... Să pot fi martor la ce vine, Bun chiar de luat și dat în cap Să mă

Un tot de scurgeri necontabilizate Din frică, pe ascuns, sau neștiință... Nu sunt fără de cont și fără ”date”; Irefutabile-s de-o viitoare... neputință! Chiar risc de nu-i, a fost, sau sigur

O fi un noroc c-am fost cazon, nu-ndelungat; doar un sezon străjer de-un crez, disciplinat... un amorez un pic baroc?! O fi fost bine c-am învățat fără o plăcere, aproape-n silă, m-am

N-aveam nevoie de calculatoare De creiere în timp am fi păstrat, În loc de-al fi distrus pe cel ce moare Și din gândire-am fi recuperat. Trăim perpetuând vechi sacrilegii, Tot ce-am produs,

Am întins mâna, cât o liană de la tropice, să sparg ceața timpului și am dat de ceva memorii, culmea tot de-ale mele, doar la un cot distanță și mă întreb dacă la celălalt capăt nu se întâmplă

Zâmbete perfide neînțelese ce le vrei sincere și nu-s; le-asculți, doar aparent, ești dus... Lăuntru-s răbufniri perverse. Ești fericit, cum îți doreai, când fără știre pici în transă; nu îți

C-un pumn de soare ți-am dat suflet cald, Din căuș de lună, perle ți-am dat dinți, Umbra-mi cu răcoarea-mi, ți-am făcut-o fald... Îți îndoi c-ocean, lacrimi ce-ai fierbinți. Lava din vulcani,

Am mintea-n rătăcirea de nestăpânit În culoarele din stratul de inconștient. N-am forța concentrării pân’ la infinit... Naturii ce m-a înșelat, îi sunt petent. Ținutul nopții naște înspre zori

... dincolo de reflectoare, sus, după ce cortina s-a tras în negrul de unde se suspendă sforile timpului pentru toate actele, scenele, schimbatul decorurilor, se uită galaxiile, ce mi-au devenit

Un pumn de suflet veșnic în alertă Ce-și duce viața-n mare de azur... De-abia o vezi, pe cer, un fir de pată, un contur; E mică, un colibri, un porumbel, e o egretă. Fără de ea, ne-am invada

Ți-am pus o simplă întrebare; ”-Te-ai învățat, cu fața mea, că sunt bărbatul tău?”... Era-ntr-o joie oarecare, stăteam lipiți pe-o canapea cu gânduri duse în ecou, eram urmași de

Este doar ”însă” ”sau” un X de ”ori”; Ne lasă-ntrebători șansa ascunsă! E poate ”ci”, cum poate ”căci”; ce-adesea îl invoci, la a nu știi... E și un ”dar” -nu din eroare, eternul de

... se sparge negru-ntr-un neon ca flama din sudură, cu gust ca de greață de ochi usturând de o răceală adiândă prin frunze trezite și azuru-i o pâclă de mov sidefat în nuanțe scadente spre luciul

M-am rugat la turle de biserici Doar să te am, să nu te pierd. Am făcut rugi nebunilor isterici Să-ți fure minți, să pot să te desmierd. Mă rog istoriei să fii-n anale; Urma să pot să-ți iau,