Daniel Aurelian Rădulescu

O lume se îmbarcă în mondializare -Căci toți suntem o rasă-n vârf de scară- Și-am creat multe trepte, către bunăstare, Din crude experiențe...Viața nu-i ușoară. Și asta este lumea-n

De la străbuni ar trebui s-o am solidă Căci fizic mi-au dat bună moștenire Ce-o simt c-o am în corp și în simțire Și-am crez s-o întrețin, mereu avidă. Mi-o vreau dorință-n gând și-n

Din tija de sevă se înalță sfioasă ’n mirosul de crud, cu obrajii de roză, Cu dulcele buze ce sparg fildeș-tenul... Mlădie, ținută în ghiveciul din casă, E-n rochia de bal, la liceu, pentru

Cu-nconjur de-atât mult suntem atât de singuri când verb ”te văd”, ”te-ascult”, e-o aiurea; a febrei... friguri! Nu e nimic ofertă din pur benevolat; doar pânda stând inertă de-un țel mult

Un nu știu, ce-i inexplicabil Ca și cum doar cuvânt n-ajunge, La fel cum rău ce tot străpunge; Hâd penetrabil, implacabil. E doar când simți că ești, că te-ai Pe bucățele ignorate, Când

Malefic ancestral de gând, -De posedat, de pătrunzând- Născut în mintea hâdă, goală, A creatorului de chin, de boală. Repercutând în sumbre de psihoze -De gând și fizic în

E salamandric visul că tot putem reface După ce ardem scrum pân’ la aneantire Golind oameni de suflet, lăsați o carapace De bani, averi, de sex, cu cinstea o amintire. De atâta egoism blamăm

Iertare-mi cer străinilor Că nu i-am cunoscut pe toți Să le fac grâul pâinilor, Să îi hrănesc; genii, netoți. Iertare-mi cer amicilor Că nu le-am dat tot ce-am avut Să fiu ”eroul”

Nașterea, e o-ntămplare Și sexul este-un accident. Copilul, e-un impediment... Totul, trăim într-o suflare. Avem norocul existenței Din mii d-avorturi practicate... Suntem mânjiți de

Sunt reescapatul de avorton, un fortunat Și fătul ce-a murit într-un copil Ce s-a topit într-un adolescent febril S-ajungă tânărul matur... neapărat! De ceva timp adultu-a detronat pe june Și

Ce componentă universală suntem Să ne compunem singuri din trasee Ce pavoazăm, ce le-am deschis cu cheie Ș-apoi pășim spășiți, pe ce-am creat, cu ce ne mintem. Ne-avem în luptă surdă cu

Cât de greșit, pe suflet, spirit, Îl judecăm la fel precum pe corp, Ne întrebând naivi de ce e orb Și mut și surd și ocult, empiric!? Tot credem putregaiul din coșciug Ce-ar fi supremul, de ce

... am o rătăcire de creier aproape hipofizară; mă pierd în hormonii de-o vară de pe-o pajiște caldă, aurie, lângă un cântec de greier și mă frige nisip, aproape mă arde un fulger de-o

Inexplicabil trebuie să mă explic, Deși n-ar fi nevoie, oricum nu schimb nimic, Dar parc-așa sunt eu născut extrovertit Și-mi spun pe șleau, din mine, ce nu s-ar fi zărit. O să fiu foarte

O întrevăd din sunet se repetând în ecou Croa, croa... pe gri noros de cer de plumb pustiu, În balans de-o acoladă pătând uni tablou De-un negru pur, de-un straniu reamintind sicriu. E doar

Personaj simbol de ratat; Exempl-unei comune fade Unde din viață timpul roade În palme mari... destin crăpat. Este un păpușoi de ceară Topit în mințile golașe Ce cred în școli de prin

Crezare îi dai și îți ia țel... E infidel. Muncești pe bani, și-ți dă nițel... E infidel... E lup, te-ar rupe... și-a zis... miel... E infidel. Arama, ”gold” îți dă-n inel... E infidel. Fier

Ce zbor e anotimpul -unul peste altul- Mă-ntreb cum de-are fiecare un patern? Să fie oare un proiect intern, ori e extern; Căci totul este-n transformare?!... Doar, bazaltul!?... ... E roca

Am fost ouat în mai devreme Și ce târziu realizez Din obiceiul fără miez; De-i adevărul puf, sau pene?! Sărbătorim toți aberant Venirea-n lume, delivrarea Și nu-nceputul, procrearea... Cum

În fond e-o tablă contorsionată, Metal înșiruit în lonjeroane... Pe scaun stai și e capitonată Și-i plină de șuruburi și piroane. Are și uși și geamuri, ca o casă Îi treci de prag, are tavan,

Mă cheamă Canada, Québec, Montréal, Pour tout à reprendre; les rues, les amis. To be one more time beside people, as free Că nu-mi mai am țară… de naștere. Halal! Mă pierd an de an, sărăcit

E lumea făcută din rău, e foarte rea, Zbătându-se-n supremații, tabu, În egoism de-un viitor de acu’ Cu orice preț; de-ar fi și de-a elimina! Este-un tipar preselectat, ”puternic”, În

Mă tot surprind cu-aceeași întrebare; Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?... Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!... Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost? Parcă-i prea

S-a adunat atât de multă, multă jale Că nu mai am nici apa din țesuturi s-o fac picuri, Să sting atâtea focuri din moderne catedrale, Ce sfinți, ce-și zic așa, cred necredințe ar fi,