Daniel Aurelian Rădulescu

Ah, câte remușcări mai am; Nereușite provocate Sărăcindu-mi posteritate Deși cum să evit știam. Am învățat cu consecvență, M-am dăruit cu tot ce-aveam; Și dragoste și competență Eram, o

Oare de ce, precum natura, nu suntem tot o omenie, Nu suntem falnici cum copaci și, drepți cum brazii din pădure Și nici izvoare, clari nu suntem, nu ne unim o apă vie Și norii nu ni-i plângem

Depinde de alerg neîncetat ’nspre apus Să stau doar în zi treaz, în lumină expus, Ori fuga înspre est să mi-ndrept, spre întuneric Perpetuu, în noapte ascuns în spatele de-un… sferic.

”Visuri”, visele au devenit Și proastele sunt în ”succesuri” Top; în politica de ”dresuri”... Făcăturile de îndobitocit! ”Și”, nu mai este o legătură, E pus oriunde-ntre cuvinte La snob și la

... cu bula fixată pe atlasul știutului am început să mă rotesc pe axis, profitând că am o bună susținere; o coloană vertebrală, adică... scurt, o șiră de segmente puse unul peste altul, o

”My name is”, ”je m’apelle”, fără vreo importanță ”cum mă cheamă”, când poate aș fi doar cel lipsit de aroganță, dintr-o mamă pur și simplu, ca un vițel, sau cheia de la clanță, ori

Urcat pe un cui și tras pe sfoară, Bătut pe-o pânză înrămată Stă nemișcat; n-o să mai moară Expresia-i imortalizată... De unde atât profund în firul De pensulă în guașa groasă? De unde

Mai mult, mult, suntem morți decât vii, că-n fond viața-i o mică parte a morții atotstăpânitoare, sigură de-al său statut de veșnicie fără nicio intervenție a sorții, căci inerția-i o scutește de

Privesc din vârful crucii, din Bucegi, Atâtea șerpuiri de pași din cratere, alungite Pe asfaltul cu omeniri rulând neostenite În dute-vino... epuizant în logici să dezlegi. E ca o nebunie,

Vând nopți, că tot le pierd ca zile, Mai fac un ban, ca să câștig din viață Și vând femei adulte, pe copile; Doar ele cu experiență, vă răsfață. Vând suflet de valoare contra cost, Că astăzi

Dacă mă port, de când mă știu, fără a mă fi pierdut, De ce nu văd, de unul singur, că nu mai sunt ce-am fost Clipă de clipă, nu-n final, un de nerecunoscut, Când alții spun ”a, tu erai?...”... O

În scoarță, îndoită mănunchi, stă-n foi subțiri, Aproape se lipind, că atâta se succed De istorii, epopei reale, sau parșive, Cu un deget linse-n colț de multele salive, Când din arare minți pe

Mă torturez, aproape, cu întrebarea Ce ar trebui să fie-n orice clipă Pe buzele oricui, ce-ar ști că se înfiripă De când s-ar ști crescut fruct, țării... ce-i e floarea. De ce n-om fi sămânța

... unde alpine în pisc de bing-bang se curg cer, în puf de plopi, ce-n piele îmi dă fiori-tuleie mă prăvălind în zbor de minți, să mi le ieie până ce-mi crapă inima de tine, al meu înger. ...

Sunt supărat pe mine rău, Chiar de n-a fost premeditat; Am simțit scrâșnetul călcat Prin iarba-naltă-n herăstrău. Am zvâcnet surd în piept, durere Și să privesc sub talpă am frică, Căci știu

Inspir, tot inspir, tot văzduhu-l inspir, Ca să-mi umplu torace de saci aerieni. Mă-nalț, tot mă-nalț, în înalt de Zefir... Oasele îmi sunt goale, nu vă vreau pământeni. N-am pene, n-am puf,

Inveterat de adâncimi precise de secțiune sigură, fără greșeli, sau tremurări de mână absolut interzise, ce ar putea tăia o vână ce picură, stoarsă prin mișeleli. Un scalpel mai cadaveric

Merge târâș prin viață Cu inima de gheață Plecat înspre mormânt... Se irosind săpând. Din șale se îndoaie De e năduf, e ploaie, Sau ger năprasnic este... De clopot dă de veste. Nici nu

Atârnă parcă dinspre cer cristal topit Cu-ncolăciri de lupe translucide De-un gri sticlos catifelat la pipăit, Alunecos cu ascuțișul bont, din tablele livide. Se-adună larg din lacrimi de

Mă privesc consternat de rele ce-mi produc; Mă tai, mă ard, în nesimțiri mă scrijelesc Și mă repar de unul singur. Nu eu; am noroc Cu cineva din mine, neștiut... Mi-e leac, mă oblojesc! E ca

... vie, sau moartă, nu se lasă boaba mucegăită să-și dea zeamă, ce-i scursă că-i spartă, să pretindă că locu-i să stea, ea, arăcită și se ține să strice licoare de ciucuri, ce rabdă și zile

Doar tu m-ajuți tristeți să-ngrop, Cu chip ce te-am în gând, fantasmă Cum puful alb, zburând din plop, Purtându-mi din azur mireasmă. Nu știu de-s singur visător La fum eteric de candid Ce-l

M-a privit cu ochii duși, de dimineață, Cu orbitele adâncite fără lustru, Șezând mai trist decât tristețea, hoață, Ce adesea-i trădătoare... Iar îl mustru?! Era mai mic mult de ce este, Se

M-automutilez, cu sufletul fachir, Până ce nu mai simt nici aer, să respir, Să fiu crezut curat și gând și trupul cast, Mă dăruind complet, oricât mi-e de nefast. Adorm pe pat de cuie și vorbe,