Daniel Aurelian Rădulescu

De ce e vinovată fericirea Și n-ajunge credința, cartea, Să nu împiedice extaz, cu moartea; Să-ți ia iluzia, că-i, nemurirea? De ce e pedepsită fericirea Cu trecerea în suferință; Să n-o

M-am întâlnit cu mine-n viitor Peste milenii, fără să mai ”mor”, Fără să știu c-am fost cândva, vreodată... Pe-un alt ”pământ”, ”planetă” regretată. Nu mă știam, din lumea de ciudați; Amestec,

Te-am întâlnit din întâmplare -Nu mă vedeai cât sufeream- Erai la braț c-un oarecare... Nici nu știam p-unde mergeam. Pluteai fuior pe Strada Mare -Nu te uitai că existam- Pășeai sublimă, cu

Mi-am agățat speranțele complet În jocul întâmplării, prins de-un piolet; Atârn de-o ață de mătase De păianjen... Ochii mi se acoperiseră în plase! Sunt un instabil, n-am decât

De ce nu sunt o floare Să-nmiresmez puțin Culoare, s-am candoare... Perpetuu s-am destin? De ce nu-s pom, n-am muza Să dăruiesc inele, Să mă însor cu frunza În cânt de turturele? De ce nu

Sunt femecat cum se prăvale apa În șuvoaiele de picuri grei și ascult Din Mariane, înecat mesaj, din groapa Abisului adânc de timp, peste demult. Mă-ncânt în cântul-ropot de pe tablă În mii de

Tânjesc, tânjesc aproape până la durere Să-mi găsesc visatul, rarul, fostul companion Fără perdea, cu zâmbet larg, fără fason... Să mă deschid mimoz mascul, să-i cer părere. Pierdut îs de-o

E-o dimineață iar plină de searbăd, de singurătate, Când din înăuntru’ nu-i niciun jalon, nicio chemare, Căci din ce-a fost, ce-au fost, e aproape fiecare Un răzleț, poate la rându-i, în

... un puf alb jucăuș plutește zburdalnic, nesigur se-ntoarce spre griul de vată în nuanța alburie, iar pică și fuge cum flutur ce nu are frunze de pomi, nici flori să-l îmbie... dansând mai

Nu mai am niciun gând, nu știu ce-aș face, spune, Golit de țel, de tot, mă irosesc în lene, Nici inima-mi nu-mi bate, în artere… numai vene Îmi recoltează simțuri, ce și ele ar apune. Sunt

Câte regret și nu-mi răspund, Pe câte și pe câți... Și-n melancolic tot m-afund, Că nu-mi vorbesc, sunt muți! Și dintre toți și dintre toate, De cine-am dor, de cine? De pierduți ani și de

Și soarele, din pielea-i, își face mângâieri, Iar luna-i strălucește în părul în șuvițe Și stele-i licăresc din ochii calzi, de veri Întinse pe nisip, în val de romanițe. Pământu-i tremur fin,

Îți aud pașii, ca pe-o rimă, Ce-mi bat înfrigurate alei Împolenite în flori de tei, Pe spuse simțuri... tot victimă. Din depărtare adii esențe Ce numai mintea mea le știe, De puf de plopi, de

Nu-i deloc nouă hâda rușine a spurcăciunii Ce-mprăștie excremente împuțind harul lumii, Dar parcă n-a mai fost în istorie o altă Mai lașă, vanitoasă (la greu, te lasă baltă) Și fură și se plânge

Când tot citesc din ce-a fost scris, demult, în timp imemorabil, Mă uit în jur mai stânjenit la rama ce-oglindesc, culpabil Că nu-s nici scrib măcar s-aștern file la fel, spirit de antic, De

Viața-i de-a dreptul cutremurătoare; Un cifru fără cheie, de damnat, Iluzie perpetuă de-un ”existat” Cu care te complaci perfid... până se moare. Își joacă rolul ilegal chiar de ți-e scris Și

E nunta la mireasă în toi Sunt așezați cu toți la mese Vorbesc perechi cu țuica-n țoi Pe bănci de lemn-n dureri de fese. Sunt toți bronzați din câmp, de soare Și-au cerc pe cap, de

Aș vrea să mă restrâng celule Ce m-am pierdut în timp, risipă, Să mă reîntorc printre ovule, Să plec din nou din start... O clipă. M-aș proteja de gaspiaj, Aș face totul un întreg. N-aș mai

Pe unde mergi, să-ți calc pe urme Și unde gânduri îți rostești, Să ți le prind din zbor, trupești Să le adulmec, să mă îndrume? În care timp, din calendar, Îți pui amprente de

O caldă boare topește văzduhul, nimic nu se mișcă nici pe cerul albastru, doar se-aude trecând cauciucul pe-asfalt și oul și-l cântă răgușit o găină crezând c-o s-o asculte vreun drag...

Ce-i cu țara lui Năstase? Toată într-o perimare În judecăți, cu țeasta... oase, Nu cu mințile... primare? ”Cinstea” are-un nume, Ponta, Ce-a lipsit la curs de etic; Spune, aurul că-i

Mi-e foame de tine cum macul din lan, Ce-și trage culoarea din verdele crud, Să spargă din soare, din galbenul ud Și-n sânge petală să-mi mângâie alean. Mi-e sete să sorb spuma crestelor

Se crapă soarele în mată strălucire a razei, Răsfrântă în picături de sticlă, diamant de-o clipă, Ce taie lacrimi de la colț de ochi în floarea vazei, Pe-un macrameu confuz, în caldul mesei lângă

Mă adresez cu cinste la onor, Al dumnevoastră, eu-l subsemnat, Ca-n înalta funcție, de prim și procuror, Să constatați cât sunt de vătămat. Mi s-a furat tot ce-am avut mai bun, Prin muncă