Daniel Aurelian Rădulescu

Nu știu la cine să mă rog, să fiu un ciclu -Cum anii se preling în anotimp pe rând Din mugur desfăcându-mă-n esența unui gând- Să-nmiresmez planeta, veșnic în periplu. Copt, să mă pârg în

E stranie senzația, de dus, de gol Când întinzi mâna și nimic n-atingi; Ca-ntr-un coșmar, urmat după viol, Din abuzat!... Nu-i nimeni cui să strigi. Mai singur sunt în fiecare zi -Pierzând

Scump nu e niciodată A ști o cumpănă să faci; Nu irațional, uitată, Atunci când nu mai ești cârmaci, Trezindu-te o zi, nu bine, Altul, de nerecunoscut, Topit, fără control de sine, Epuizat, cu

Se picură gri, dând luciu de lac Și geamul de sticlă se pare a curge... E timpul, de suflet, ce vara și-o plânge Și păsări, arar, vor s-ascundă, se tac. E tot nemișcat, doar crengi griul

Sidef în bucle, albastrul îl traversează lin... O dâră de clăbuc de pasăre de-argint îl întretaie. În verde-negru, cântece de iubire și suspin, Se întrepătrund, într-un ison complex, de aripi în

Minciuna se strigă pe stradă, năucă în succes de dreptate, Nu-i nevoie s-aducă argument, e ajunsă acum sanctitate Și zboară împuțind ce-s valori, din gură în guri se tot spurcă Precum e bacilul

m-am împerecheat cu degetul, din palmă, pe care tu m-ai pus, un cerc, să știi că te strâng eu, mereu sclipind, cum malurile rup din valuri marea, îmblânzind-o calmă și mă atingi din când în când,

Cum fosforul luminiscent pe negrul drum Să nu mă pierd pe căi nevrut greșite, Cum orb sub pleoape are sclipiri nădăjduite, Te vreau acum, acum, acum. Secătuit de-arșiță pân' la scrum Într-un

Pe băncile de lângă ceas din micul târg curat, un orășel, Se scurge timpul iute-alene-n sticla digitalului cadran Într-un melanj de-mbătrâniți șezând doar gând, pierduți fără vreun țel, Cu

Se vorbește tot mai des; culmea, de la animale, la om... Mai mult se plânge fără lacrimi... Căci râs provoacă tot ce-i simțământ ales, de la un timp; cu lumea nouă, ce nu mai sădește pom că

Știu, n-am ambitus, grandoare, n-am cum, nu pot să fiu la fel Și mâinile, am împovărat c-un tipar-ștanță, un ”STAS” mecanic, Le făcând scule; străduit, m-am educat s-alin vițel... Mă dăruind,

O pisicuță mică, neagră cu pieptarul alb și cu ghetuțe albe Se-ncântă pentru prima dată-n viață în gerul așternut manta afară Și-și scutură din piciorușe, iar boticul alb își afundă să și-l

E gândul, câteodată dus, un arhipelag de plauri plutitori Și, te strecori în caiac strâmt, îți părăsind banchiză Golit și de veștmintele udate-n lacrimi… doar valiză, Plină ochi cu idei, păzite

Ca simbioză, glumă biologică deșartă, Da!... Poate pentru avantajul reciproc, Dar nu! Fidelitatea este moartă; E numai o iluzie consensuală, e un joc. ... Sau niciun joc, e adevărul pur De-a

A trecut iar minciuna și astăzi pe la poartă La braț cu fala goală, pretinsă și deșartă Și se mințind profund, pe față atât de tare C-ajunge să se creadă ca adevăr, candoare. Își face-o

Pentru o dimineață încântător de limpede, se începe cu o cafea neagră și se aleargă într-o zbatere epuizantă pentru a ajunge odihniți, relaxați, la lucru, treabă, unde până și rezultatele-s

Natura pentru ea a inventat cerceii Cu primăvara în cozi de vișin, de cireș Și florile la fel, să-i facă fără greș Miresme ce-i adulmeci; misterele femeii! Și trupu-i de chitară și sol,

Ce simplu-i să nu-mbătrânim; Doar timpul trebuie oprit Să vindem ce-am agonisit... Săraci să fim, ad interim. Să nu mai știm nimic din școli, Să reînvățăm limbaj din cărți, Să reînviem

Iubito, ce frumoasă ești, Nu pot să mi te scot din minte, Nu mai am glas, că n-am cuvinte Ce numai tu știi să rostești. Iubito, spune-mi unde ești, Să vin, de mână, să te iau. Nu-ți cer

Mă-nalț Părintelui Etern C-o jalbă; Doamne, oare-s demn Să Te Întreb cum de Te am, doar Tată? Oare-s orfan și Mamă nu mi-e Dată Să O sfințesc, așa cum fac cu anii, La Tine mă-nchinând în

a dispărut curajul în pervers, de când nu se mai cere! ... înnămoliți în sputa oratorilor, pierduți în axioma egoismului... si cum violența trebuie consumată, ne năpustim bărbăția

Din două universuri, care ți-e cel mai sfânt; Necunoscutul nimeni râvnit din neștiință Sau semenii ce-i știi culcați demult, pământ, Rămași de rădăcini, să ne sorbim conștiință? La praf stelar

Când timpul vara și-o sfârșește Și rece începe să devină, Parcă te uită, se perimă... De zile lungi ore îți scutește. Și florile înspre fruct promise În obraji și părul ce-ți mlădie, Se pierd

Invazie de poezie într-un tsunami devastator de liceeni fără de vârstă, ascunși în valurile fără identitate, în poze gânditoare, răvășite de-un tumult cert simulat; pe gânduri azvârlite pe