Daniel Aurelian Rădulescu

Cum e izvor pe creastă în cuarțul de feldspat, Chiar de ploi nu-l adapă și nu ține zăpadă Și, cum de nu-s din fier, pe-o scoarță-s agățat De un magnet străfund… ce și de ocean e radă? Și,

Urme-adânci înfundate-n înnouratul, pudratul de puf, Peste câmpu-n scaieți rari, brun-strâmbii și rupți, Se acoperă-n treacăt de viforul plin de năduf De-un ianuarie crud, repetat nesfârșit, ani

Tot aștept să se împlinească basmul, ce-l citeam odată, cu țara celui bun mereu gata să învingă răul și cu talpa... gloată să se înveselească câteodată printre șotii de-un nebun și, să fiu poate

Stau gânditor pe-un scaun, nemișcat, aton Avalând tot ce-i în jur; imagini unicate, Căci fiecare clipă-i alta, un abandon De ce a fost, înspre a fi... și oricui c-o altă parte! Absorb avid

Liane întinse, pârlogind mărăcinoase, De muri cu volbure ce prind în verzi cătușe Pas cercetaș de vremi din firi apuse, Printre strâmbași puiandrii în ramuri des golașe. Înalte crengi țâfnoase

Pe negru, rulează lucioase mobile În negre vopsele, cu geamuri de fum, De-un stins, din roșeața de ”flash”-uri sterile De cald, cum și albastru’… ce se aprind în comun. Nimic nu oprește

Murit, e început de moarte, forma normală de a ”nu fi”, iar naște viață-i doar o carte, capitol scurt... de-a viețui. Moartea-i inexistența lungă, un fel de infinit crezut, iar viața, ca la

Etilică mireasmă duhoare în împrejur Și-un luciu de inox din ochi lichizi răzbate... Pe-un roșu de fundal de-obraji, cu glasul dur C-o răgușeală aiurea pășește, dă-nspre spate. E slab cu

Azi, noapte, luna a fost la rendez-vous, mă păcălind cu plinu-i, ce de mult nu fu, să-mi spună că și ea îmi poate fi lumină și, să-i cred caldul din albul de hermină, dar că n-apare iar la fel la

Păcat că inspirația nu-i ca un act fiziologic, Un automatism de vag, un neurovegetativ. E parcă o scrobire a gândului, de peste logic… Un vis cu ochi deschiși, imaginându-se, în scris,

Câtă minciună-i adevărul cu suferința-i creatoare Și-i prea târziu să-mi folosească un adevăr mințit o viață, Cel ce-l discern din rău avut să n-am puteri de denigrare Și mi-e exemplul cert,

De-aș fi vizitator ’n planetă nouă Aș avea sigur multe întrebări; De ce-ar fi gazdele nu una, două Și pentru ce atâtea tevatură, alergări? N-aș înțelege cum deși-s la fel Și unii-i pedepsesc

Merg cu spatele înainte, cu periscopul scos afară din pânza freatică a timpului, după ce-am mai aruncat din balast, doar atât cât să văd ce încă mai țin minte, în minte, pierdut în mrejele

Memoriile de-un neam, ferice-n rămas treze Sub mâlul mocirlit de orăcăit de broaște, hoaște Râind juma’ de secol pe suflete viteze, Mijesc din nou cum mielul, ce-i pur și alb, de Paște. Câtă

Mi-am clădit o scară... Doar vă invit, Nu vă promit O viață mai ușoară. Am coborâș în mină... Doar vă invit, Nu vă promit Petrecere-n lumină. Ofertă am pe tavă... Doar vă invit, Nu vă

Mătușilor, tanti le-am zis Și acum, că ieri este prezent, Copil ce sunt, le am în vis Doar timpului de-i pun accent... Florica, Mița, Mărioara, Maria de mai multe ori, Frusina... s-au topit

Pășesc agale străzi și, aleile, potecă, Ecran, pe ziduri îmi sunt școala, bibliotecă, Voi cunoscuții, ai mei necunoscuți, Ce mâna vi-o întind, ai mei, cândva pierduți, Plecați de pe culoare,

În ochi se citește un licăr cristal Și, adânc parcă absoarbe mărita pupilă, Cum drog de atropină se scurge-n aval Spre inima-n spasm, când o vezi chip, copilă. În marmura de ochi în halou de

De lumea s-ar sfârși-ntr-o zi, N-ar fi nimic! N-ar mai fi ”lume”! Căci ea, ce-a fost și n-o mai fi, E-o dispariție... de... nume! Cum nume și l-a dat tot ea, Deci nemaifiind, nici nume

Trădarea în persoană cu gând în necroză, Minciuna bisată să împlânte psihoză, Hoția ascunsă sub fața de înger… Călău serial de-un sublim, pus în sânger. Demon de putere exersată-n excese Din

Întâmplător treceam pe strada vieții... Tânăr ducea pe un bătrân de mână. Amurg era, din cursa tinereții, Și altă zi, trecuse de nebună. Veneau unul din altul, din copil Și aveau traseu deja

E Luna în plină zi pe cer; Un sidefiu în culori albastre... Crâmpei dintr-un rotund stingher, Cum un copil după dezastre. Stă cum o pleoapă ridicată Cu iris alb, tot franjurat, Mijând Planeta

Pășeam agale- în iulie de foc- Cu soarele în explozie de atom. Și mă gândeam; ce mic sunt, deși-s om... Mai mic, decât un câine, hârjonind de joc. Cu creierul- fierbinte de amintiri- Găseam

Mi-au crescut iar frunzele peste petale, Ce erau prea albe de la zăpada ce le pătase Și parcă mă ’nalț sevă din pământ de angoase, Până mai ieri înghețat... Îmi simt iar suflet moale. Mă