Daniel Aurelian Rădulescu

De câte ori te văd, mă rog Să fi a mea măcar o dată Și-apoi să-ți fiu într-una drog... Ca-n visul de femeie, fată. Mă doare când te văd de mână Cu altul și-aș pica-n genunchi; Încovoiat în

A fost odată, în țara sfântă ce respecta pe moș și babă, A fost ce-acum sunt doar povești, Când se învățau puțin istorii de neam silabă cu silabă Și crez era doar adevăr de voievozi… cinstiri

Sunt încă o copilă, rău și atât de rău, de rău brunetă, născută crud o iarnă grea, din părăsita o grea mamă frumoasă, culmea albinoasă, o blondă șic, un pic egretă cu ceva bej-maron în păr, pe

Fulger, aș vrea să țin în palmele făcute pod, să strâng ca într-un căuș ceva nepieritor și să îmi ard din munte, să mă fac fum, un nor, să scânteiez pe cerul jucăuș întins într-un venin

Mă dor zilele, ce trec peste mine Apăsătoare, Mă calcă cu nopțile prevăzute destine... Neființa-mi mă doare! Mă doare Timpul, ce l-am dedicat, că-i al meu, Îl lăsând la plecare Să-l poarte

Planez întinderi în montgolfier cu haloul din pupilă în timp trecut pe iazul Morii, a lui Mitu, în luncă pe-un cristal, Doftana ce curge rece ca de gheață în plină vară, limpede s-o bei cu cana și

Mă duc la gară în orice zi Să te aștept, pân-ai să vii, Dar trece tren, coboară lume, Își strigă toți amor pe nume Și pleacă, tandru se lipind, Din ochii lucii se sorbind, Doar eu rămân, înec

Am tras, ca pe-o perdea, din cerul Ce nu-i albastru, îl văd doar eu Așa sublim; un bleu, cum gerul, Din nea, prin prisma-i curcubeu. Mă simt ușor în primăvară, Sau când iubesc și sunt

Ciudat, este să poți orice și să nu izbutești de loc, iar alții, ”bolnavii”, ei pot!... De ce, unde-i regulament de ”joc”? Culmea-i când ai ce vrei, mașină, ce-ai câștigat numai din

Ce-o să mă coste lenea inerției! Îmi pier timpul cu ochi fixați aiurea, neștiut de nimeni, doar îmi purtând securea inconștient d-epuizarea avuției abstracte, partajată între două acte fără a

Cu dragoste plouă peste-a mea omenire, Se prăvale-n lacrimi, în suvoaie, în torent Măturând în puhoaie ce-i împotrivire... Înecând existențe-ntr-un inconștient. Prăbușiri de dorinți din vaporii

Cu moartea hazard, viul ți-l tot crești, i-l făgăduiești; i te faci dator chiar din prima zi, îi ești o obișnuință, că așa-i ea de drept, pentru orice lucru, pentru orice ființă și își face rondul

De unde mit că regele n-ar fi democrație Și, tot proliferăm un pseudocomunism, Purtând, făr’ de virtuți, pe brațe un populism, Sub fals motiv de alegeri… În a proștilor beție! Alegerea, în

Tinerețea, sunt sigur se cumpără, dusă Se ascunde cu ani, se rupe din altul, Se uită, se încurcă în puzzle repusă, Se toarnă cum drum, reînnoind doar asfaltul. Se minte oglindă că ridu-i un

E timp când și floare își pierde pistil, Când floarea, de jună, se arde de soare Și fruct nu va fi, văduvit de viril… Pământ va fi tern și curaj va dispare. Pământul meu simbol e parcă

E toamnă-n început de vară, cu ceru’ aproape în umbre gri cu alb Și doar arar cu câte un franjurat de azur, ce-n tonuri vânăt se topește Cu ropot în șiroi, plesnind pământ, torent spălând asfalt în

Pe luciu, de oglindă, în două se răsfrânge Sidefu-n romb de sticlă, inel de-un ruj-baton Lâng-un gălbui parfum, deux pieces de același ton Cu piele de toc cui, de pe-un persan ce

Sunt un obiectiv, cu unghiul mare, ce nu pot face schimb de întâmplare, doar să mă întorc, cum filmul pe o rolă, cu un flash din când în când aureolă. Sunt cum un cititor de mii de

Ciudat, cum poezia nu-i doar sunet, Cum muzica, ce-i și fără cuvinte, La fel ca fulgerul, de mut, iar tunet, Ea-i, spus luminii... sau poate la fierbinte. Proza, e epicul de viață și

M-am întâlnit astăzi c-o sfântă ce tot sfințește daravele De sfinți bărbați, ce întâlnește și îi deschide la curele. Este profund ultragiată că are-n curte o cățea -Ce nu-i a ei, e pripășită- fără

Trăim o lume de pedepse... Pedeapsă, viața o trăim. Ești lume cât o viață este, Iar viața-i lume ad interim. Nu-i trai în viață fără lume Și lume-i mereu alte vieți, Iar rai, la scuză, e un

Am sufletul abur suflat pe o sticlă De geam, oglindind inima-ți de-odăi Strângându-se-n șoc, explodând ca o aplică Când becul o arde-n scântei calde, moi. Mă uit fără șir; nu-i cârlig să

Iubesc pe fiecare picătură a ploii ce-i cernută… Poate a atins deja fostă iubită. E-n parte o fărâmă de parfum evaporat, Sau ruj din buze, ce s-a spart din sărutat. Mă încânt de stropii ploii,

Rotundul viciu escaladă Se face-n cumul de sechele Cu iz de lemn bătut în ladă Și vânăt roșu... îl făcând, piele. Ambiția e doar în lene De inerție la schimbare, Punând în spatele la gene Și