Daniel Aurelian Rădulescu

Mă pregătesc febril, ca mâine să mă nasc, Mă uit încă o dată atent prin împrejur, Să țin minte ambient... și riscuri ce mă pasc, Să iau cu stoicism în calcul, rece, dur... ... Că nu pot ști,

S-a răspândit soarele-n geamuri din ferestre pătate-n bej-gălbui, infipte-n întuneric ce învăluie culoarul întins printre căpestre simțite-n tropot orb, de-auz, în teamăt sferic. E-un cor de

N-ar trebui pe nimeni să supăr, să rănesc, Căci doar părerea, sincer, pe drept îmi spun, exprim, Ca unul ce fac parte de-un loc, ce-i zic ”trăiesc”; Cu ce-mi numesc popor, cu proștii lui, cu

Din fiecare cupă-n floare Tu-mprăștii lumea de nectar, Din stele ești o călătoare Regină, în stupul planetar. Din munții albi de spumă castă Ești piscul ce vor toți s-atingă, Din închisori

Mă strâng în colț de-o amintire; lăsat de tren într-o amiază de-un târg molcom fără primire, doar singur, tânăr fără vază! Stă scris; e Râmnicu Sărat, c-o crâșmă-n colț, de navetiști ce

E dreptul adevăr; îs soluții în decantare Ce-ar trebui să aibă chimii determinate În unicate logici, creând conformitate Fără cusur... cum plus algebric, e-adunare? Ce simplă-i rațiunea când e

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale, Fac pașii tot mai mici, c-au obosit făcând. Nici nu privesc, absenți, sunt totul doar un gând... Se țin într-un toiag, se îndoiesc din șale. Sunt

De ce-i credința în sublim? Că ochiul meu îl atestează Și orbi n-am ști ce să iubim... Atunci, urâtul cum cutează? Deci dacă este și urât, Înseamnă că-i dorit urâtul... Aș vrea să știu de

M-am pierdut tot, în simțurile tale, Nu mai exist, ca mine, definit, Respir prin buze, semănând petale Și mă ascund... sub sânul arondit. Sorbit, sunt inspirația ce-o ai, Rămas în

Cum naiba dintr-un fustangiu Vânjos în brațe barcagiu, Sunt brusc limfatic, un firav Mai puțin vesel, pus pe grav? Nu mai am gașcă, nu mai beau, Nu mai fumez, sex nu mai au Nici fete, nici

Mi-am creat cortexul în timpi -\'n volete adânci de canion- C-exprim pe foaie c-un creion; Să am răspunsu-n vârf de ghimpi. Din exercițiu-n cult de carte Sunt un traseu d-hipotalamus... Sunt

Mi s-a adus la cunoștință că orice fac, orice credință, oricât sunt de convențional, n-am niciun viitor astral. Oricum de viață sunt falit, sunt programat pentru sfâșit deși nimic nu am

M-am îmbătat d-extazul dintr-o roză și nu știu cum miresmele le-adună din mâlul sevuind... Prin ce metamorfoză parfumu-și dă? Culori de vis, face cu... care mână? Din ce chimie-ocultă

Un teatru jalnic este omenirea Cu saltimbancii mimi și oratori, Paiațe, păpușari, ne buni actori, Para specialiștii-a toate... Nesimțirea. Mulți figuranți, starlete, ca... botine, Analfabeți

Printre altele, lumea se iubește ca să fie!... În loc numai atât să facă -nu ambițiile să-și zacă- că de altfel n-ar fi vie... restul, totul, putrezește! Rămâne, înseamnă, valabil numai

O umbră neagră-n brunuri șterse Zăresc în caldul de-un cuptor De iulie, icnind să verse Gunoi din falsul abator. Nici nu-i frumoasă și e mică Și fuge doar de o privești; Se ascunde tremurând,

Te pierd și nu e prima oară, Mă rog să stai și nu e chip... Te-am cunoscut în primăvară; Ca-ntotdeaun-a fost un ”clic”. Ești partea din recent tumult De încercări, valorizantă, Crezând c-a

Ce idiot sunt, îmi pierd timpul Măsurat, delimitat De condamnat ce sunt, absintul, Un incapabil, un ratat. Mă complac în inexplicabil, În nul în loc d-intens; Accept nerod un

Ah, vino iar, coboară, Din steaua strălucindă Fă alb de nea oglindă... Torent de primăvară! Mă mângăie pe obraz Cu plușul cald, suav Topește-mi ger bolnav... Fă iar păduri topaz! Fă-mi

N-am timp să mă odihnesc, nici fizic, nici spiritul nu-l am o lene, Că tot mă mut cu mine, bun, cu bunuri tot schimbând dughene, Ce alții țin pretins avut uzând un spațiu, tot acela, Cu gândul că

De n-ar fi gând ascuns în vis, îl implorând real-promis, ar fi deșart, farmec în lipsă, final din start, soare-n eclipsă, ar fi doar noapte, n-ar fi țel, n-ar mai fi șoapte... De n-ar fi

Când mă mai plâng, Mi se ciupesc din strune, Întinse, aproape a rupe, bune Cât încă nu mă frâng. Când mă despart, E ca și un ecou, Ce se întoarce afazat... Târziu și deformat de hău. Când

Subjug, la tot, într-una, într-o pururea balanță, Fără criteriu propriu, de ego în importanță; Ocult pretins de știință, cultura, cultul mistic, Talentul nenăscut... în impostor

O obligație aveți și e morala; Singuri să vă opriți din nesimțirea Prin care unicul discurs vă este fala Crezându-vă dotați cu... nemurirea. Vă tot înconjurați de fani, adepți Cu aceleași