Daniel Aurelian Rădulescu

E strada pustie De pasul știut, E doar mintea vie De visul pierdut. E-o obrazul livid Ce nu se-nfioară, E suflet arid De plumb... Nu mai zboară. E sunetul mut De glasul de mierlă, E

Prin lanuri, ce-mi apleacă vântul, cu gând odată aș colinda, să te văd iar, să-ți spun cuvântul; ”atât de mult... j’envie de toi”! Cum nopțile le aștept să treacă și de zi nu m-aș

Într-o vară caldă, stând pe-un mal de maidan, Gândul dus către dor, suflet prins de alean, Evadat dintr-un timp și-un oraș de lumini, Visul tot mă purta; spre amintiri... despre câini. Nu

Eu, te iubesc ! Uff...tu, iubire ?! Te mai doresc ! Ehh...fericire...! Iubim noi, oare ? Unul... iubește ! Bis...că mă doare ! Eeii... dragoste, este ! Să ne dorim !... Ce mai

Sunt toți nebuni în România; ”Își bat toți joc, cu pumnii în cap... Chiar de-s ținuți cu Poliția Și cu jandarmi!? Ei tot o fac?!” ”E un protest, o încercare...” Zic c ”e-i chemați ca să-i

... în lumina rece de-un neon din talerul de argint, bătut să răspândescă în aer plasma hidrargirului ce se depune ion cu ion cum cataplasma vraciului, fachirului, într-o foiță, pe

Linie o să tragem iară Din mai tânăr... în trecut, Parcă viața-i mai ușoară Cu-an pierdut dintr-un avut Și tot credem înnoire Când în fond ne perimăm Și orice brad e-o răstignire De-un

Negrul, este fundal începutului ”ZERO”, de-Univers ” stem” genezic gigant... Miliard de înțepări îi apar, mult mai mici de-un foton, se prefigură în spații... Printre goluri-universe de vremi, mii

În fine, avem cu ce să ne mândrim și noi acum Că nu mai suntem ca înainte îngrădiți în drepturi Și așa am devenit încrezători să alegem drum, Uitând justiția, pe drept și, țara ne-am făcut-o

E bolta spartă de o topitură ca un gel metalic Franjurat incandescent în raze orbitoare Cu ardere de șarjă, pusă în creuzet de probă Ce-o simt oriunde mă ascund, pe obraji, pe spatele

Mă refac greu, din părți ce mi-am pierdut În cioate arse, scalpul mi-am lăsat… Părul e-un pumn de scrum, c-un neștiut, Iar talpa stângă e-un cărbune în ciorap. Îmi caut pielea, ce mi-a curs,

Alo, alo, ”La mulți ani” John, Pierdut prin țara lui Ion, Din fratele ”soit dit et Jean”, Recunoscut ”Ich been Jo, Jan”. Ai aer jun, de la Giovanni, Ori slav Ivan, italul Vani, Ori

Atât extaz pe-asfalt și-n noapte, Ascuns sub umbra de-o pancartă, Cu strigăt doar în cor, în șoapte… Așa, printre mulțimi se poartă! Online pe facebook, like divers Cel mai ades sub

... că doar ce-am scris din nou de ploaie și mă întreb; ce-atâta apă se duce adânc să spele morți, ce se-nfiltrează printre filtre?! ... și beau din ei stând în odaie; de aceea minți tot timp ne

Măcar era barba, nelipsită pentru râs în... , ceva mângâiere, chiar și albastră pentru o inimă de aceeași culoare. Nici asta nu mai face parte din recuzită, cum nici vocalizele pe o cutumă cu

Când gândul nu se înfiripează, e semn că sufletul și-l pierde îngrozitor, fatal parcurs, în fond dispare însuflețire, la fel cum frunze din boboc se opresc a fi încă în verde și florile nu mai dau

E plină lumea de necazuri, Golită de femei, bărbați Prin pușcării închiși; din nazuri De procurori, de juji... legați Atâți nevinovați spășesc; Sunt pedepsiți pentru nimicuri Și-o

La curba în pantă, în josul ei, în greu nelămurit se urcă Cu mâini bâjbâind întuneric în plină zi, în amiaza mare, Un fel de trecător ce-și mișcă sacadat cap, în căutare De nu se știe ce; e pe

Pic, pic sună pe țeastă; un cor universal Din opera lumească, ce crește câmp, oceane Și aer impercept prăvale-n tunet mal De sunet, bang și fulger... e-un sor de lampioane. Ațâță gând, rapace

Adesea nu știu de sunt ” Eul” memoria ce mi-l aduce, Același timp pe care-l caut să-l simt precum eram odată Copil comun ținut la piept în brațele de mamă dulce; Femeia caldă și blajină cu trup

Trăiesc un simțământ aparte Că ni se pregătește moarte Într-un Conclav Universal De-o Terra-n ciclu epocal. Trăiesc din ce în ce mai des Vizionar de crunt regres; Revăd ”replay”

Avem o rasă în curs rapid de dispariție… E omul, tocmai el -suprem în lanțul trofic- În pierdere de sine, împins doar de-o ambiție Să-și nege naturalul… ”Selecția, e utopic!”!? E-n contrasens

Suntem în zorii omenirii Când doar aflăm despre viteză Și-ncet în ciclul primenirii Tot micșorăm din paranteză! Se întrevede în timp schimbarea, Căci zilnic răsturnăm recentul, Ce-i tot mai

Cu cât perfid clădim zisa ”societate” Din zoaiele murdare de creiere sărite Din fixul de-un normal, trădat pentru ispite... Ce unii le-au drept hrană pentr-o ”întâietate”!? Ni s-au creat iluzii